Un simigiu oarecând
Covrigi, simiţi încărcând,
A umblat din sat în sat
Şi schimbând, pe oau i-au dat:
Deci tabla-n cap dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Se întorcea la oraş
Ca şi un negustoraş.
Dar pe drum când să ducea,
Se gândea şi plan făcea:
„Cum sunt – zise – aste oau,
Tot bune, proaspete, nuoau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloşci să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui.
Să zic acum c-a crescut
Şi găini mari s-au făcut,
Aste-ntr-o zi peste tot
Cinci sute de oau îmi scot.
Să le vânz ca un sărac,
Ceva părăluţe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci.
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stăi să vedem câte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală prea nu au,
Cinci sute de cloşci îmi dau
O sută de sute-n cap
Hait! de sărăcie scap.”
Când zise „hait”, bucurat,
Îşi uită că e-ncărcat.
Şi sărind sus ca un ţap,
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Şi planul îşi izbuti.

Mulţi mari lucruri socotesc
Şi nici nu isprăvesc.

Water lilies load all over
The blue lake amid the woods,
That imparts, while in white circles
Startling, to a boat its moods.

And along the strands I’m passing
Listening, waiting, in unrest,
That she from the reeds may issue
And fall, gently, on my breast;

That we may jump in the little
Boat, while water’s voices whelm
All our feelings; that enchanted
I may drop my oars and helm;

That all charmed we may be floating
While moon’s kindly light surrounds
Us, winds cause the reeds to rustle
And the waving water sounds.

But she does not come; abandoned,
Vainly I endure and sigh
Lonely, as the water lilies
On the blue lake ever lie.

(1876, Translated by Dimitrie Cuclin)

Acoperit de frunze veştede pe-o stânca zace Pan.
E orb şi e batrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
căci ochii-i s-au închis – ca melcii – peste iarnă.
Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura îşi adapă zeul.

Ah, Pan!
Îl văd cum îşi întinde mâna, prinde-un ram
şi-i pipăie
cu mângâieri uşoare mugurii.

Un miel s-apropie printre tufişuri.
Orbul îl aude şi zâmbeşte,
căci n-are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde-n palme-ncetişor capşorul mieilor
şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână.

Tăcere.

În juru-i peşterile cască somnoroase
şi i se mută-acum şi lui căscatul.
Se-ntinde şi îşi zice:
“Picurii de roua-s mari şi calzi,
corniţele mijesc,
iar mugurii sunt plini.

Să fie primăvară?”