În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i
Şi ce rămase umbra simţirei e:
Murmura lumei
Netedă, palidă, ca şi ea.

Nu e antica furie-a lui Achile,
Nu este Nestor blândul-cuvântător.
Aprigul Ajax
Ţărână-i azi, şi nimic mai mult.

Şi unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,
Şi unde-s astăzi vechii şi marii Caesari?
Tibrule galbăn,
Unde e astăzi mărirea ta?

Chiar papii mândri cu trei coroane-n cap,
Păstori de naţii cu strâmbă cârjă-n mâni,
Pulbere-s astăzi.
Pulbere sunt chiar vii fiind.

Căci nu sărută regii piciorul lor,
Căci nu se-nchină lumea la glas de sfânt.
Semnele tainei
Mute rămân şi îi fac de râs.

Chiar tronul papei azi ca o scenă e
Şi el îşi face mutrele lui plângând.
Hohotul lumei
Lumei întregi îi răspunde-atunci.

Căci nu-i s-ardice bolţile de granit,
Un Michel-Angelo nu-i să facă iar
Ziua din urmă.
Templele vechie pustie rămân.

Să-nvie pânza, Rafael astăzi nu-i.
Nu-nvie dalta-n mânile cele noi.
Moartă rămâne
Marmura grea sub ochiul mort.

În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură:
Viermele vremilor roade-n noi.

„Moftul român”, 1901, 18 mai; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

• Acolo
• Basm neisprăvit
• Bunica
• Ca visurile
• Clar de lună
• De cântece Parisu-i plin…
• Doi voinici
• E mult de-atunci…
• Farniente
• Goana
• Haiducul
• Icoane din Carpaţi
• În treacăt
• La Luvru
• Mandolinate
• Noaptea de mai
• O viaţă
• Pasteluri
• Revedere
• Salcâmul
• Se-ntorc iar zilele noroase
• Şincai
• Te duci…
• Un cântec
• Vară
• Veselie
• Zmeoaica

Ea mi se juca
cu degetele prin inimă
tot încercând să-i prindă ritmul bătăilor
eu îmi lipeam de palme
melcii urchilor ei
ce încercau să-şi deseneze cărări şerpuite
prin astrologia destinului meu
erodat de biserici şi pieţe

de fugit nu puteam-
îmi îngheţară globulele roşii
în sărutul ei
de cântat nu putea
fără să verse câte o mare
peste talazulul buzelor mele

de iubit nu mai ştiam-
te ascundeai mereu după câte un vis
fără să apuc să ţi-l povestesc
de iubit nu mai ştiai-
deveniseşi toată un fluture
sau o aripă
iar la urmă un zbor

culcată cum erai în fiinţa mea
ne facuserăm atat de uşori împreună
că nu mai puteam să ne cântărim inimile
fără să pornim în căutarea

În odaia pentru mese
Stau pe patru rînduri dese
Mese mici,
Ca de pitici,
Şi pe ele
Farfurii, furculiţe, păhărele,
Toate ca pentru copii,…

Şi copiii toţi mănîncă
Dar
Matei cel mofturos
Scapă prăjitura jos:
Se tot uită lung la ea
Şi ar plînge şi nu vrea.
Dinu-i spune:
-Fii pe pace, îţi dau prăjitura mea!
Ştiu că ţie tare-ţi place!

Azi am găsit pe dună un braţ alb de statuie,
Un braţ furat de valuri de cine ştie unde…,
Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie,
Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?

E-un braţ alb de femeie, fărmat mai sus de umăr,
Şi marmora-i atâta de clară şi curată,
Încât nu-ţi vine-a crede că ani fără de număr
S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.

Şi mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire,
De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă
În marmora rebelă suprema-i amintire,
Pe fruntea lui modelu-şi purta mâna cealaltă.

Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată,
Trecea dezmierdătoare dând viţele-ntr-o parte
Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată
Atât o să rămâie dintr-înşii după moarte.

Şi-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs şi iat-o iară
Purtând pe braţul tânăr o algă ce scânteie,
O algă-nmlădiată frumos ca o brăţară,
Asemeni unui ultim capriciu de femeie.

(Sămănătorul, 4 februarie 1907,vol. „Fantazii”)

… Şi voi lua din cer
Ceea ce nu mai găsesc
Prin stele,
De când rătăcesc.

Această gândire mai vreau
Din câte-am dorit
Sau cerul e rece
La infinit…

Cum trece roua,
sorbita-n crin,
cum sboara norii
si altii vin,
cum piere-un sunet
pe-aripi de vint,
asa trec toate
pe-acest pamint.

Cu cit in lume
aduni comori,
cu cit vrei slava
si stringi splendori,
cu cit in viata
ai tot ce-ai vrea,
cu-atit plecarea
e si mai grea.

Fiori si patimi
si trai slavit,
au toate-o cale
si un sfirsit.
Caci toti pleca-vom,
lasind ce-am strins;
dar unii-n pace
iar altii-n plins

Un simigiu oarecând
Covrigi, simiţi încărcând,
A umblat din sat în sat
Şi schimbând, pe oau i-au dat:
Deci tabla-n cap dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Se întorcea la oraş
Ca şi un negustoraş.
Dar pe drum când să ducea,
Se gândea şi plan făcea:
„Cum sunt – zise – aste oau,
Tot bune, proaspete, nuoau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloşci să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui.
Să zic acum c-a crescut
Şi găini mari s-au făcut,
Aste-ntr-o zi peste tot
Cinci sute de oau îmi scot.
Să le vânz ca un sărac,
Ceva părăluţe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci.
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stăi să vedem câte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală prea nu au,
Cinci sute de cloşci îmi dau
O sută de sute-n cap
Hait! de sărăcie scap.”
Când zise „hait”, bucurat,
Îşi uită că e-ncărcat.
Şi sărind sus ca un ţap,
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Şi planul îşi izbuti.

Mulţi mari lucruri socotesc
Şi nici nu isprăvesc.