Cu vise de mereu nuvele,
În zvon de noapte orăşenesc…
Şi ce dacă corpuri cereşti se-nvârtesc
Şi dacă lucinde stele!…

Şi ce dacă veacuri grele pândesc
Clipe din viaţă mai uşurele!…
Şi dacă corpuri cereşti se-nvârtesc,
Ori stau departe lucinde stele.

Chiar acum din crâng venii
– Şi c-o veste bună!
Iarăşi e concert, copii;
Merg şi eu, şi tu să vii,
Mergem împreună.

Vrei programă, lămurit?
Stai puţin să caut.
Cucul, un solist vestit,
De printr-alte ţări venit
Va cânta din flaut.

Cântăreaţa dulce-n grai,
Cea numită „perla
Cântăreţilor din mai“
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.

Va-ntona apoi un psalt
„Imnul veseliei“
Corul dintr-u fag înalt.
Vor cânta-n sopran şi-n alt
Graurii câmpiei

Turturelele-n tenor,
Şi-alte voci măiestre,
Toate după glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,

Voci de gaiţe cari fac
Să scoboare ploaia,

Şi-ntr-o scoarţă de copac

O să bată tica-tac
Tactul gheunoaia.

Iar naţionale-apoi,
Cobze şi-alte hanguri,
Glas de fluier şi cimpoi
Pitpalaci şi cintezoi
Şi-un taraf de granguri.

Se vor pune-apoi pe joc
Până chiar şi surzii,

Când vor prinde dintr-un loc

Să ne cânte hori cu foc
Din tilincă sturzii.

Vom cânte şi noi ce-om şti,
Cântece din carte.
Şi, de va putea veni
Vântul, şi el va doini,
Că e dus departe.

Cine-i contra, să-l vedem,
Ca să-l ştie soţii!
De-aveţi chef, tovarăşi, blem –
Ura-n cer! Cu toţii-avem,
Mergem dar cu toţii!

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

Încordează-ţi, frate, arcul nebuniei,
Să trosnească-n zbanturi capetele strunii:
Poate ca săgeata dată vijeliei
Va lovi, departe, ţinta-nţelepciunii!

Poartă fără teamă, dreapta, lancea urii,
Înfingând-o pururi mai setos ca zbirii…
Poate ca din rana ucigaşei furii
Va ţâşni odată sângele urii!

Te înalţ din carne, frumuseţe pură;
Te desprind din coapse moi, desăvârşire;
Viu soseşti la mine dincolo de fire,
Zâmbet al veciei sprijinit pe-o gură.

De sub proslăvire şi închinăciune,
Gânduri fără pată smirnă la picioare,
Rece şi senină te dezlegi, minune,
Dintre patimi, albă şi nepieritoare.

Au murit în preajmă spaţiul şi leatul,
Ruptă-i rădăcina care-abia te ţine.
Ca să ies din vama trupului la tine,
Până la visare subţiez păcatul.

Pe femeia goală altoiesc zeiţa,
Mângâi lung tiparul formelor eterne…
Dar o tresărire mi-a trezit arşiţa
Şi-ncovoi grumazul visului în perne.

Am început cu puţin, nici măcar vină,
Un gest nefăcut, un zâmbet muşcat,
Şi ce hecatombe de dragi cadavre acum –
De bună voie, de bună voie, de bună voie,
Interzis, pedepsit, suprimat.
De mult a dispărut orice solidaritate cu mine
A copacilor
Şi semnul izvorului care mă prevenea
Când era otrăvit.
Să mai aştept, când păsările-nvaţă să zboare
De teamă să nu-mi fie-n preajmă,
Să nu le ucid?
Când şerpii se ascund în pământ,
Viermii în mere,
Şi iarba-mprejur nu mai îndrăzneşte
S-adăpostească frunzele-apuse ?
Când, îngrozit, universul contemplă în mine
O cuminţenie pe care nu mi-o dăduse?

Cine face zidi de pace
Turnuri de frăţâie,
Duce viaţă fără greaţă
Ntr-a sa bogăţâie.

Că-i mai bună, depreună,
Viaţa cea frăţască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.

1673

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi –
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

(1908)

Culori şi fum de toamnă, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele plouă –
Vorbeşte încet, păşeşte încet,
Că totul cade cu o jale nouă.

Vinul, şi mierea, şi grâul tot
Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut…
Tuse, şi plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunză de lut…

Şi-o păsărică în grădina brumată,
În liniştea rece, a iarnă-a făcut –
Am strănutat pe o stradă curată,
Frunzele toate încă n-au căzut.

A fost odată… va fi odată…
Nu spune zarea, dar spune omul –
Numai acuma e niciodată…
Adânc, prezentul, închide tomul…

Mă duc, tot acolo, în marea clădire,
E ora, de la care rămân închis –
O emoţie… o amorţire…
E toamnă… mi-au dat de scris…