Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa sîntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sîngelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgîna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Sîntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.

E umed cimbrul pe colină,
Măceşii par o florărie,
Sorgintea râde cristalină,
Eşti tu, eşti tu, copilărie!

Din roze ceruri ciocârlia
Zvoneşte cântece semeţe,
Domneşte-n toate veselia,
Înapoi venit-ai, tinereţe!

Dar ce e vis, e o nălucă…
Rămân cu trista mea nevroză,
Cu dorul meu nespus de ducă,
Spre râul blond, spre ziua roză.

Visez o răzvrătire a lumii vegetale.

De la lichenii palizi ai cercului polar
Pân-la giganţii arbori ai zonei tropicale,
Ciuperci sau flori, mlădiţe sau trunchiuri colosale
Pornesc să-nfrunfe omul, uzurpator flecar
Al mutei lor domnii primordiale.

Păsările călătoare
Au dus din continent în continent
Vestea cea mare;
Şi-acum, în orice vrej, în orice floare
E demonul revoltei, subtil şi violent.

Eucalipţi şi cedri cu braţe uriaşe
Şi boababi bubonici cu trupul numai noduri

Se năpustesc năpraznici spre marile oraşe
Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri.

Din ecuatorialele coclauri
Lianele cu braţe de hidre şi balauri
Se furişează şi se-ntind,
Îşi iau avântul
Şi-ntr-o reţea de funii vii cuprind
Pământul.

Şi arborii fără nume, giganţi cu braţe-căngi,
Ies fioroşi din junglă cu uraganu-n coarne
Purtând, drept coliere, şerpi boa şi, drept goarne,
Maimuţe urlătoare împleticite-n crengi.

Un pâlc de mari sequoia porneşte la asalt,
Şi înghiţind distanţe de ceasuri într-un salt
Vijelios ajunge drept la ţel:
Şi iat-un zgârie-nouri de sticlă şi oţel
Se prăbuşeşte alb, inert, înalt,
Titan tembel.

Din taiga purced oştiri de pini,
Fac paşi de şapte poşte săltând din rădăcini
Ca nişte strâmbe picioroange
Şi sunt atât de deşi încât întorc din cale
Largile fluvii ecuatoriale
Făcând o gârlă seacă dintr-un Gange.

Din crengi ca din ascunse catapulte
Sar stânci întregi zvârlite la depărtări de stele
Şi cad peste pământ atât de multe
Încât astupă mările subt ele.

În fiecare fir de iarbă un ghimpe încolţeşte,
În fiecare frunză un ochi ascuns palpită;
Şi în pământ tuberculi şi bulbi scobesc hoţeşte
O boştiură perfidă ce-i gata să te-nghită.

O forţă-năbuşită de mii şi mii de ani,
Ascunsă-n pulsul molcom al sevei, îşi ia vânt
Cu zbucium de cutremur şi clocot de vulcani;
Şi era vegetală rencepe pe pământ…

…Ca să dureze pân-atunci când, poate,
În viitoare vremuri depărtate,
Metalele din beznă şi pietrele scuipate,
Surori cu-acelea care ard în stele,
Din noaptea nemişcării se vor trezi şi ele.

(„Monolog în Babilon”, 1967)

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge –
Şi ninge, şi plouă.

Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală;
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.

Şi-s umezi pereţii,
Şi-un frig mă cuprinde –
Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde…

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge –
Şi ninge, şi plouă.

La Neamţu-n sfânta mănăstire
Stau rând toţi fraţii în Christos ;
Au gândul drept şi cuvios
şi cântă versuri din Psaltire.
E praznic astăzi, sunt „Toţi sfinţii”,
Şi din bătrâni e obicei
În cinstea sfinţilor să bei —
Iar legea n-o ştirbesc părinţii.

Al legii trup în două-l frânge
Paisie, stareţul, apoi
Desfundă dintr-un vechi butoi
Al legii celei nouă sânge.
Diaconul citeşte-n carte,
Iar fraţii beau şi cinste fac
În sănătatea cea de veac
A fiecărui sfânt în parte.

—„Să-l aibă Domnu-n sfânta-i pază
Pe Sit” — şi gâl-gâl-gâl! — „Pe-Adam”
Şi iaraşi gâl! Şi sfinţi de hram
Şi mucenici şi câţi urmează !
Şi pentru cel născut în staul,
Pentru Christos închină ei,
Şi pentru fiul Timotei,
Şi pentru Luca, Petru, Paul.

Şi pentru alte fete sfinte
Din Capadokia şi-Anadol —
Şi cât ce-aveau păharul gol
Le mai venea un sfânt în minte.
Ca să nu facă supărare,
Ei beau de suflet, beau cuminţi:
Nici un păhar pentru doi sfinţi,
Nici pentr-un sfânt două pahare.

Sfârşind toţi sfinţii de pe lume,
Aduc pomelnicul grecesc ;
Vrun nume sfânt de-aici citesc
Şi beau şi mai citesc un nume.
Scad sfinţii-ncet, şi vinul scade !
Dar vin mai e, sfinţii nu mai sânt!
Să nu poţi bea, căci n-ai un sfânt,
Şi-n gol să bei nu se prea cade !

În timp ce capul şi-l frământă,
Paisie gerne scurt şi-apoi
El cade mort lângă butoi —
Toi fraţii sar şi se-nspăimântă.
— „Staţi, fraţilor ! ia Chir cuvântul,
Cătăm un sfânt şi sfântu-i el!
Bem cel din urmă păhărel
În cinstea lui Paisie sfântul!”

(după o tradiţiune)

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

De ce sunt albe ninsorile?

Pentru că, la sfârşit de an,
cu săpun de nea îşi spală hăinuţele murdare
toate culorile

Pentru că, oprindu-se în loc,
să întindă o mână de ajutor unui om de zăpadă
fără noroc,
nu există băieţel care să nu ştie
din câţi bănuţi de argint se încropeşte
o bucurie

Ninsorile sunt albe şi pentru că,
la rugăminţile fetiţelor inimoase,
aflând că sunt vii,
iarna a eliberat
toţi fluturii înfipţi de ger
în ace cu gămălii

Să nu te bucuri, nu, prea mult
de Viaţă, de acest tumult
care te face să-ţi închipui
că nu-i tot una cu nisipu-i
să nu-ţi închipui … Căci aşa e:
ea face dintr-o vîlvătaie
cenuşă ; din cenuşă – vînt
şi din ce-i vînt face-o odaie
fără pereţi, fără cuvînt.

Eşti atît de frumoasă, iarna!
Cîmpul întins pe spate, lîngă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sînt mîinile tale, iarna!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gîndul creşte-n cercuri
sonorizînd copacii
cîte doi,
cîte patru.