Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.

Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…

Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.

Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.

Taci,
Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!…
Taci,
Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept,
Şi să nu mă chemi pe nume –
Să-mi deştepţi din piatră chipul
Sfinxului,
Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept…
Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis –
Nu de oameni,
Ci de mâna ne’ntrupatelor dorinţi –
Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plină numai de cumunţi!…
Ocoleşte-mă cu groază…
Dar opreşte-te deoparte,
Să mă poţi privi de-a-ntregul
Şi să-mi spui ce vezi…
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte
Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!

Sughiţa:
Cineva gândea la ea.

Cam peste-o lună-i dusă la vedere
…Odaia zace în tăcere,
perdeaua are ciucuri, creţuri,
pe masă – cinci dulceţuri.

Când se-ntoarce de la el,
spârc, pe ea, un porumbel.
Petiţoarele îi spun
că-i semn bun.

octombrie 1954

Puţini erau la număr ostaşii României,
Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei
Semeţ înaintară cu pas răsunător,
Din suliţe, din coifuri, din armele albite,
Când soarele în unde, în raze aurite,
Lumina îşi răsfrânge pe steagul tricolor,

Când caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Muşcând de neastâmpăr zăbala ce-i ţinea,
Izbind sub ei pământul şi răsuflând omorul,
La sunete de luptă pe câmp îşi luau zborul,
Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea,

Şi când auzii glasul armatei tunătoare,
Şi când văzui silitra de fulger purtătoare
Câmpia, atmosfera de fum întunecând,
Iar printre fum, prin ceaţă, egretele – albicioase
Mişcându-se departe, ca umbre fioroase
Ce ies din întuneric o crimă-ameninţând,

Electrică schânteie simţii… şi bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suită ca mânia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochi-mi străluci;
Sub pasurile mele simţii arzând pământul,
Şi vechea strălucire, cu zgomotul, cu vântul,
Iluziei-mi bogate cu fală se ivi.

A! unde e acuma puternica mărire
Din vremea când a ţării eroică oştire
În lupte uriaşe Buzeştii comanda,
Când vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Şi duhul răzbunării cu manta-i sângerată
Da semnul biruinţei şi calea ne-arăta?

Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preţ veşnic meritat;
Iar praful ce acolo de vânturi viscoloase
În aer se ridică e pulbere şi oase,
Ce tabere duşmane în treacăt au lăsat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Dacă mahometanii vedeau câteodată
Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind,
Cuprinşi de-adâncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupră-le venind.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Aşa erau odată românii, dar unirea
Ce le hrănea curajul, ce le-nsufla mărirea,
Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care ştie
Cu numele-i să tragă norodul amăgit.

Aşa în proaste căpişti care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulţimii adunate oracole-mpărţea:
Oracole viclene de interes dictate,
De înţeles lipsite, de patimi explicate,
Şi-n care neştiinţa neînceatat credea.

Dar tot se aflau încă virtuţi, şi viitorul
În ele se încrede, aşteaptă ajutorul
Ce îl aduc la naţii bărbaţi mântuitori:
Însuşi domnul naturii zisese altădată
Că pentr-un drept el iartă Gomora vinovată:
Dreptatea şi virtutea în ceruri sunt surori.

Iar voi, războinici tineri, drage batalioane,
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veţi răspunde l-a patriei chemare,
Căci vechiul nostru sânge nu poate fi schimbat.

(Dedicată oştirii române
22 aprilie 184)

Oricât de bune rânduiele,
Cum vor intra pe mîini de oameni necinstiţi
Şi numai de al lor folos povăţuiţi,

Se fac îndată rele.

Spre pildă trebuie să ştiţi
Că lupul s-au cerut la leu nazâr pe oi.
Se vede că la el, precum şi pe la noi,

Tot trebui mijlociri,
Căci el întâi au pus pe vulpe meşteriţă,
Rege către leiţă.
Dar, pentru că de lupi sunt rele auziri,
Prealuminatul leu ferind nemulţumiri,

A poruncit la sfat
Să facă tuturor chemare
De o obştească adunare,

La care mic şi mare să fie întrebat:
Ce ştiu de lup şi ce purtări el are.
Aşadar, fiarele pe rând s-au adunat
Şi întru o unire glas bun de lup au dat.
Pe urmă au ieşit porunca cea leiască:
Pe lup, nazâr deplin, la stâne să-l pornească.

Dar oile ce-au arătat?

La adunare ele au fost neapărat?
Aceasta-i de mirare,
Că sfatul au uitat să facă lor chemare,
Când ele mai ales erau trebuitoare.

Se aude ceva,
Nu-i aşa?
E muzica
Orgii de gheaţă
Care-mi atârnă de streaşină.
Nu reuşesc să disting
Nici un sunet,
Dar ştiu,
Sunt convinsă,
Că nu se poate
Să nu se audă nimic,
Iar acest instrument
Perfect
Şi atât de repede pieritor
Să fi fost inventat
Numai
Pentru cine ştie ce
Nevăzut, îndepărtat,
Indiferent
Ascultător.

Eu niciodata nu pot fi de vina…
Cand ploua sau e cerul innorat
Si mor pe straturi florile-n gradina,
Sa stii ca numai tu esti vinovat.

Fructele din tablou sînt un adio.

(Pe masă, copiile lor zbîrcite
agită-n vînt batiste-aromitoare.)

Albastru, verde, indigo vor arde
oraşele sortite să le-afirme.
Amoruri multe vor stîrni: o formă
imatură sub fardul lor va duce-n
ispită mateloţi miopi de sare,
lorzi neutrali, profesori de bucate,
copii care vor crede că sînt discuri.

(Pe masă, la soroace vechi, pluti-vor
din nou batiste dulci – o, imitaţii,
la ora şapte cina unor grauri…)

Ele, în ţara unde cresc magneţii,
nu-şi pot epuiza virginitatea.

(1971)

În zilele aceste când inima expiră,
Când egoismu-n aer ca molimă planează,
Când florile simţirii din piepturi se retează,
Când bunul trai e ţinta la care se aspiră,
Când orice este nobil ne lasă reci şi muţi,
Când fruntea şi-o ridică toţi oamenii căzuţi,
De ce nu e putinţă s-adormi pe neaşteptate
Şi tocmai peste-un secol, nembătrânit d-etate,
Să te deştepţi prin farmec la viaţă şi lumină,
Călcând într-un nou secol pe-a vechiului ruină!

Nu plâng pe-o soartă crudă ce-n veci mă urmăreşte
O inimă ce simte o dată se zdrobeşte!…
De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris
Să trec prin astă lume cum trece un proscris,
Dar plâng că nu văd cerul ce-n ochi se oglindeşte
Prin ochiul Omenirii la inime transmis!
De câte ori în taină, creând o lume-ntreagă,
Distrug pe cea reală, rup lanţul ce mă leagă,
Şi pentru alte zile mă simt că sunt născut
Familii, ţări, fruntarii, le şterg prin cugetare,
Şi ridicând pe tronu-i familia cea mare,
În patrie comună văd globul prefăcut!
Simţiri mici şi înguste din epocile noastre,
Destule generaţii în scutecele voastre
Le-aţi înfăşat, şi ele, tot prunce au rămas
Al secolului nostru cu secolul din urmă
Voi sunteţi compromisul spre-a face un nou pas;…
Făcutu-l-aţi?… Răspundeţi, căci secolul se curmă
Şi celălalt de-acuma ridică al său glas!

Ah! inima de lacrimi mi-o simt atât de plină;…
În locu-vă, răspunsul, sunt ele care-l dau!
Mai mult ca totdeauna povara ne înclină
Şi se refuză pâine acelor care n-au!
Mai mult ca totdeauna pământu-acesta mare
Nu poate să hrănească pe toţi câţi a născut,
Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,
Ş-o frunză e poetul de crivăţe bătut!
Săracul şi bogatul n-au loc l-aceeaşi masă
Ş-aceeaşi atmosferă pe univers apasă,
Schimbarea nu există decât în proceduri;
De sunt zâmbiri pe buze, în suflete sunt uri;
Dispreţul covârşeşte pe-acela ce nu ştie
Că lumea este-o casă de joc de stosărie
În care se despoaie prin orişice mijloc
Şi că se-ngăduieşte să aibi prin pozunare
Cărţi bine măsluite spre-a face bancul mare,
Destul să nu te prindă vreun altul mai excroc!

Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,
Şi când mă deştept astăzi ş-o văd fără de veste,
Îmi vine câteodată să mă ascund, să fug,
Sau singur, fără milă, smintit, să mă distrug,
Să nu mai văd lumina din cerul plin de soare,
Şi haina vieţii-n zdrenţe s-o lepăd la picioare!

Sărmani copii ce încă la sân de scumpe mume
Zâmbiţi acestui soare, neştiutori de lume,
Voi, care-aveţi un suflet umplut de bunătate
Şi care-aveţi să pierdeţi acea virginitate
De cugete-aurite din inimi inocente,
Nenţelegători încă de-aceste lungi lamente,
Cu frunţi mult mai senine c-al cerului azur,
Cu suflete curate ca focul cel mai pur,
De e ş-a voastră soartă ca să intraţi ca mine
În cercul unui haos de inimi în ruine,
Închideţi ochii voştri; …Muriţi; nu mai intraţi;
Veniţi curaţi în lume, ieşiţi din ea curaţi!

Ce?… Plânsul mă îneacă şi nu mai am putere
Să-năbuşesc în mine accentul de durere
Când mumele m-ascultă c-o tristă-ncremenire,
Privindu-şi copilaşii cu inima-n privire!
Ce?… Dragile fiinţe să moară?… Înapoi!
Mori tu, poete searbăd, cu drojdii amărâte,
Din care porneşti lumii neîmpăcat război!

Să mor!… Zilele mele sunt astăzi hotărâte…
Nenorocite mume, e prea târziu să mor!
Dar dac-acea femeie ce-n pântecile sale,
În zilele-i frumoase de glorii triumfale,
Când supunea destinul c-un zâmbet răpitor,
Ursită-a fost să poarte pe bietul visător,
O! dac-acea femeie ar fi putut să ştie
Ce soartă pregătindu-şi îmi pregăteşte mie,
Nu ar fi fost mai bine cu mâini nendurătoare
Să mă omoare-ndată şi-apoi să se omoare?

Societate crudă, acuzatoare vecinic,
Sunt mulţi care lumina cerând-o l-al tău sfeşnic
S-au ars, ş-ale lor inimi ca nişte urne sfinte
Păstrează-abia cenuşa din mii de simţăminte,
Sunt mulţi care-n mijlocu-ţi şi-aduseră juneţea,
Ca să-ţi împrospăteze cu dânsa bătrâneţea
Tu, absorbind degrabă prinoasele pe rând,
Te-ai folosit de ele şi i-ai privit căzând,
Şi-n loc ca să-ntinzi mâna victimelor simţirii,
Ai râs. — Fatale timpuri! Când plânsul nu excită
Decât râsul ironic sau mila ipocrită.
Asupră-vă: planeze blestemul Omenirii!