– “Dragul dulce-al vieţei mele
La oaste s-a dus,
Şi de-atuncea soare, stele,
Toate au apus!

Mâna mea l-a lui plecare
Calu-i a-nfrânat.
Şi-ntr-o dulce sărutare
Inima mi-a dat.”

Astfel cântă Mărioara
Dup-al ei iubit,
Şi pe faţă-i lăcrimioara
Dulce a-nflorit.

Însă iată că soseşte
Mândrul ei amor
Şi în noaptea ce domneşte
Spune al său dor.

– “În câmpia sângeroasă
Fraţii mi-am lăsat
Şi la tine-a mea frumoasă,
Iată c-am zburat.

Căci, vezi tu, o, dulce nume,
Înger ce iubesc!
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc.”

– “Ce zici tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit!
Aşadar eu nu-ţi voi zice:
Bine ai venit!

Dar de nu poţi fără mine
În lume-a trăi,
La bătaie eu cu tine,
Haide, voi veni!”

Amândoi pe cai s-aruncă
Şi prin noapte zbor,
Şi trecând prin verdea luncă
Cântă cu amor:

– “Dacă nu poţi fără mine
În lume-a trăi,
Pentru ţară, eu cu tine
Dulce voi muri.”

Ţară-avem şi noi sub soare,
Şi-o râvnesc duşmani destui,
Dar prin vremi asupritoare
N-am lăsat-o nimănui.
E bogată, zici! vezi bine,
E bogată, căci în ea
Multe inimi sunt, străine,
Şi-i frumoasă, că-i a mea.
Dacă-i mică, nu-i de-ocară,
Căci viteji în ea mai sânt,
Şi-apoi şi la noi în ţară
Creşte fierul din pământ:
Când voim, îl ştim culege,
Ştim cum să izbim cu el
Când duşmani lipsiţi de lege
Vin spre noi cu gând mişel.

Steag avem şi noi, străine,
Şi-l iubim cu jurământ.
Ziua răului când vine,
Ce frumos se zbate-n vânt!
E frumos şi steagul vostru,
Dar pe-al nostru de-l privesc
Tot mai mândru este-al nostru,
Şi mai sfânt, că-i românesc.
Rupt de-asprimile furtunii
Răscolite de duşmani
L-au purtat cinstit străbunii
Prin atât amar de ani.
De ne cheamă azi la moarte,
Veseli mergem la război:
Să dea Domnul să ni-l poarte
Şi nepoţii tot ca noi!

Ştim şi noi o lege sfântă,
Şi de-un veac de ani acum
Stăm cu ochii tot spre ţintă,
Mergem tot pe-acelaşi drum.
Pentru sfânta lege-a crucii,
Pentru limba ce-o vorbim:
Ce de-oţel pe săbii lucii
Pus-am noi de când trăim!
Ştie Dumnezeu de-i bine
Ori de facem vrun păcat
Dar noi ştim c-aşa e bine
Să ţinem ce-am apucat.
Pentru lege, pentru limbă,
Noi cu gura prindem foc:
Numai vântul se tot schimbă,
Însă munţii stau pe loc.

Sunt şi neamuri mai cu nume,
Mai vestite la război;
Or fi multe poate-n lume,
Câte n-au ajuns la noi.
Dar noi ştim ce ne-nvăţară
Cei ce-au fost, şi când rostim
Vorba sfântă neam şi ţară
Noi, străine, tresărim.
Pentru cel ce ne iubeşte,
Tot ce-avem noi dăm cu drag,
Dar când neamul ni-l huleşte
Şi vrăjmaş ne vine-n prag,
Mii de oşti cu el s-aducă:
Noi suntem români destui
Când de piept cu noi s-apucă,
Aibă-l ceru-n mila lui!

Tristeţi adânci de iarmaroace,
De hăli cu cuşti şi panoramă,
Tristeţi de şubrede barace
Cu-ntortocheate diagrame ;

Tristeţi de birturi, cafenele,
De zgomot infernal de cleşte,
De-un vânzător de floricele
Şi-un papagal care ghiceşte ;

Tristeţi de după-amiezi cu soare
Cu moleşita lor căldură,
Cu cerşători fără picioare
Ce cântă dureros din gură ;

Tristeţi de barcice balansează
Caricaturi de-avânt schilod,
Şi de maimuţi ce imitează
Şi râd urâte la norod ;

Tristeţi haine şi adânci
De-acvile cu lanţuri la picioare,
Visând seninătăţi de stânci
La uşa cuştilor murdare ;

Tristeţi bolnave de flaşnete
Cu valsuri vechi şi anodine,
Tristeţi şi moaşte de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine ?..

Se spune că ar fi fost o babă, pe care o chema Dochia.Adică babă nu era ea, ca să vedeţi. Ea era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei nici unul nu-i plăcea.
Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.
Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.
Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, căci era iarnă şi topenie de frig, şi a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc şi aşa până şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa puternic, încât o îngheta pe babă şi o preface într-o stană de gheaţă . Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.
De atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba că: “să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!”

O, prinde-mă de mână, iubito, şi mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul,
Sub bolţi între columne molatic sune-ţi pasul,
Şi eu voi fi cucernic cât eşti de blândă tu.

Atâta sunt de rece, mă-nfior să o spun.
O, dacă ştii tu, Fanny, că-mi eşti atât de dragă,
Tu poţi să mă cutremuri în firea mea întreagă,
Din cât sunt rău, iubito, o, vino, fă-mă bun!
Eşti tare, cât să-mi spulberi a sufletului mumii
Cu cel mai gingaş tremur al ochilor azuri,
Tu risipeşti c-un zâmbet a mele-nvăţături,
O, vino şi-mi răstoarnă pe toţi savanţii lumii!

Credinţele-mprăştiate le voi uni mănunchi,
Din patima iubirii mă voi renaşte iară,
Ca-n sufletul meu veşted speranţa să răsară,
Voi sta cu tine, dragă, alăturea-n genunchi
În faţa sfintei mame, sub bolţile-ncrustate
D-albastrul zugrăvelii; şi-o cruce sărutând,
Mă vei vedea, iubito, pe piatra goală stând,
La candela eternă cu mâini împreunate.

Şi eu voi prinde ruga din piul tău respir,
Precum din gura mamei copilul ia cuvinte
Să zică tot aceea ce zice ea nainte;
Pristol îmi vor fi ochii şi gura ta potir.
Atât de ideală, blândeţa ta mă-mbete

Să simt în ea căldura vangheliei lui Crist,
Şi crede-te-voi înger, cum ştii să zâmbeşti trist
Şi-ţi scuturi alba frunte sub Dunărea de plete.
Vorbeşte-mi de speranţă, de rai şi Dumnezeu,
De tot ce nu-mi încape în inima pustie:
Ce n-am crezut d-a pururi, eu îţi voi crede ţie,
Şi face-mi-voi o dogmă din tot cuvântul tău.
Mă va-nspira de nobil al ochilor tăi plimbet
Şi-atâta poezie din ochi am să culeg;
Zâmbindu-ţi inocenţa din sufletul întreg,
Eu voi cunoaşte raiul din fiecare zâmbet.

Voieşte numai, dragă, şi-atât de bun voi fi!
Eu nu iubesc pe nime, sunt lut sălbatic, Fanny,
Dar cere-mi tu, şi vecinic îmi voi iubi duşmanii,
De-mi zici să iubesc pietre, eu pietre voi iubi.
Tu poţi să mă cutremuri în firea mea întreagă!
Din cât sunt rău o, vino, cuprinde-mă-n sublim,
Fă tot ce vrei din mine! De-mi pari un cheruvim,
Îmi fac din tine idol şi-atât îmi eşti de dragă!

Oh, prinde-mă de mână, iubito, şi mă du
Aproape, să ne fie vecin iconostasul,
Sub bolţi între columne molatic sune-ţi pasul,
Şi eu voi fi cucernic cât eşti de blândă tu.

A venit un lup din crâng,
Şi-alerga prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu c-o nuia;
-“Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace”-
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
-“Poartă-se copiii bine?
Dacă nu să-i vâr în sac!”
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
“-Puiul meu e bun şi tace,
Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!
Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te!” Şi s-a dus.

Şi-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit şi l-am certat:
-“N-ai nici tu nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul:
Pleacă, pleacă” Şi-a plecat.

Cică-n vremea lui Esop,
Fabulist fără egal,
Iepuraşul nu-şi găsea
La alergături rival.

Mai de frică, mai degeaba,
Alerga, se vede treaba,
Cel mai iute – până când
Îi veni, aşa, şezând,
O idee caraghioasă:

Adică să se întreacă,
Dragi copii, cu o…
Ţestoasă.

Plin de-avânt, a doua zi,
Urecheatul se ivi,
Primul,
Dintr-un singur salt,
Lângă linia de start.

Broasca, fără nici un zor,
Ceva mai încetişor.

Cum sosiră,-aşa plecară
De pe loc.

Ce zi de vară!

Ce de martori înşiraţi
Pariind, seama vă daţi,
Doar pe unul…

Ce suspans!

Astfel că, luând avans,
Iepuraşul ce şi-a zis?
Timp e berechet,
Să roadă
Nişte morcovi,
Cât s-o vadă
Pe ţestoasă apărând…

Văzând broasca,
O zbughi – ţuşti –
Oprindu-se curând,
Să tragă şi-un pui de somn
Pe o pernă
De muşchi moale –

Peste-un ceas,
Dar nu mai mult !,
Propunându-şi să se scoale.

Ce te faci însă cu somnul?
Când te fură, înapoi
Nu-ţi dă timpul.

– Vai de noi,
Dacă nu se va trezi
Iepuraşul, vom plăti
Scump prostia de a-l crede
cel mai iute!

– Ce se vede?
Broasca,-n culmea nesimţirii,
Trece
Linia sosirii?

Chiar aşa,

Ce dacă eşti,
Rapid, dar nu te grăbeşti?
Ba, mai şi–aţipeşti oleacă.

Oricând, altul, mai încet,
Însă cu răbdare multă,
Ar putea să te întreacă.

Suflete-n pătratul zilei se conjugă,
Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă.
Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare,
Vindecă de noapte steaua-n tremurare.

Pe slujite vinuri frimitură-i astru.
Munţii-n Spirit, lucruri într-un Pod albastru.
Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgeră Sodomei fructul de măceş.

Iată! merg uşor, uşor,
Seara către dormitor
Să nu simtă nici pisica,
Nici tăticu’, nici mămica.

Prin perete-aud: cioc, cioc!
Fac doi paşi şi stau pe loc!
Intru-n cameră apoi
Când petrecerea e-n toi!

O păpuşă bucălată
Face mingi de ciocolată
Şi serveşte generoasă
Jucăriile din casă.

Ursuleţi, pisoi de pluş
Lei, răţuşte, căţeluşi
Toţi dansează, râd, glumesc
Iar eu mirat privesc.

Mă întorc şi bat la uşă
Intru, nu-i nici o păpuşă!
Stau pe rafturi, liniştite,
Jucăriile-adormite!