Soarta care mă goneşte
Crucea poate c-o să-mi dea,
Însă dea-mi-o cât de iute…

Voi purta-o-n ţara mea!
Salutare, cer albastru,
Văi şi dealuri, aer viu!…
Salutare, Românie!…
Mână, mână, surugiu!

Pribegind în ţări străine,
Ani întregi am suspinat,
Şi din trista-mi depărtare
Sufletu-mi întraripat
Către Dunărea cea lată
Mă făcea ca să reviu;…
Dunărea mă readuse…
Mână, mână, surugiu!

Recunosc orice potecă,
Orice ramuri, orice flori…
Patria-mi îşi desfăşoară
Câmpii vecinic roditori!
Iată punţile de bârne,…
Morile, izvorul viu…
Iată crucile vopsite…
Mână, mână, surugiu!

Colo-n zare se iveşte
O clopotniţă lucind
Şi pe culmea depărtată
Vezi o casă înălbind…
Acea culme înverzită
O revăd precum o ştiu…
Mi-a văzut copilăria…
Mână, mână, surugiu!

Dacă, însă, moartea crudă
Ca să-mi iasă-n drum ar vrea,
Facă-şi pofta cât îi place…
Voi muri în ţara mea!
Iar pe culmea înverzită
Mă vor duce, mort sau viu…
Salutare, locuri sfinte…
Mână, mână, surugiu!

(,,Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bună-n ţara mea!”
G. Creţeanu)

Hai, poezie, du-te la alte usi, cãci eu
Nu pot sã fiu cu tine atât de fariseu,

Cu inima ascunsã sub zâmbetul de bonz…
De te-as sãpa în piatrã, în marmurã sau bronz

Tot vei pieri odatã cu amintirea mea,
Când primul rând de frunze asuprã-mi va cãdea:

N-am nimerit cuvântul de clopot vestitor,
Când l-oi rosti sã sune departe-n viitor

Necontenit sã cheme drumeti de peste zãri,
S-aprindã noaptea focul bãtrânei evocãri;

N-am nimerit cuvântul cel cãutat, de fel,
Sã-l foloseascã altii cetãti zidind pe el

Sau prin puterea strânsã în nepãtrunsul nod,
Sã zvârlã peste apã arcada unui pod;

N-am nimerit cuvântul ca o sãgeatã lin,
Si sufletul de-aceea mi-i de amurguri plin;

N-am nimerit cuvântul râvnit, ce dãinuia
În inima lui Cronos înfipt pânã-n prãsea!

De-aceea, poezie, a fost prea mult si-atât…
Voi sta în prag adese cu lacrimile-n gât,

Cu bratu-n gol sedea-voi, o, preafrumoaso, când
Si-n ploile de varã te voi zãri dansând…

(“Poezii”, 1964)

Îmbucătura mare să-nghiţi

Şi vorba mare să nu o zici.

Deşi

Îmbucătura cea mare

Se înghite cu-necare.

Căci

Vorbele celor mari sînt ca zmochinele de dulci,

Iar vorbele celor mici sună ca nişte nuci.

Zice un înţelept:

Sau taci, sau zi ceva mai bun decît tăcerea!

Şi

Dacă vei să trăieşti liniştit, să nu vezi, să n-auzi, să taci.

Vorba-şi are şi ea vremea ei,

Iar nu să o trînteşti cînd vei.

După proverbul turcesc:

Sioileiesem sioz olur, sioilemeiesem dert olur,

Adică:

De voi zice, vorbă să face, de nu voi zice, venin să face.

Şi cum zice românul:

Limba vacii este lungă,

Dar la coada-şi tot n-ajungă.

Şi iarăşi,

Sarea-i bună la hiertură,

Însă nu peste măsură.

Că

Unde este vorbă multă,

Acolo e treabă scurtă (puţină).

Totdeauna

Cine are limbuţia,

E mai rea decît beţia.

Unul ca acela

Parcă se pune la cioarbă

Una-ntr-altă tot să soarbă,

Asfel nu-ţi dă pas de vorbă.

Pînă-şi găseşte să-i zică:

Stăi, că nu ţ-e gura chioară,

Ţine rîndul ca la moară.

Aici la rîşniţă nu e,

Care cînd o vrea să puie.

Limbutul

N-are cine să-l asculte

Şi el spune,-ndrugă multe.

Şi

Silă de vorbă îşi face,

Tot să troncănească-i place.

Parcă

A mîncat picioare de găină

Ş-îl tot răcăie la inimă.

De aceea

Săracul n-are nici haină,

Nici la inimă vro taină.

Totdauna

Vorbele cele ferite

În piaţă şî-n moară-s vorbite.

Povestea ăluia

Într-un oraş oarecare,

Ca şi Bucureştiul de mare,

Unde lumea în piaţ iese

Şi-ncoaci-încolo să ţese,

Pintre cei ce vînd producte

Şi fel de feluri de fructe,

Unde răsună haznale

Trîntindu-se pe tablale,

Unde unii iau, dau, număr,

Alţii încarc braţ, mîini, umăr,

Unde glasuri şi guri multe

Nu stau să se mai asculte,

Vorbind orce-n gură mare,

Altul de ei habar n-are,

Unde mulţi casc guri degeabă

Şi de sănătăţi să-ntreabă,

Aci şi-eu ca lumea toată,

Într-o zi umblînd prin gloată

Ş-ascultînd cum vorbea unii

Cu glasuri mari, ca nebunii,

Văzui doi inşi se-ntîlniră

Şi cu zîmbet se opriră,

Căciulile îşi luară

Şi asfel se salutară:

— Bună ziua, măi, neavere!

— Îţi mulţumesc, dragă vere!

— Ce mai faci, cum îţi mai pasă,

Sînt toţi sănătoşi p-acasă?

— Tari, mari, neavere, ca piatră,

Mănînc cenuşe pe vatră.

— Dar tu, măre, dragă vere,

Ai de mîncare, de bere?

Cum o duci cu sărăcia?

Ce-ţi mai face calicia?

— Sănătos voinic sînt, vere,

Şi trăiesc după putere,

De sărăcie nu-mi pasă,

Că şade supt pat acasă,

Au ouat ş-acum cloceşte,

Ce-o vrea Dumnezeu sporeşte.

Şi de multă datorie,

Umblu beat de bucurie.

— Ba ca să zici, măi neavere,

Vesel eşti, or am părere?

— Dar or nu vezi? Ce pustie!

Tu o să mori în prostie.

Apoi, te uită la faţă

Şi mă-ntreabă de viaţă.

— Ba te văz cu faţa vie

Şi, de deochi să nu-ţi fie,

Eşti la piele ca curcanul,

Galben de gras ca şofranul.

Dar ce mănînci de ţi-e bine

Şi eşti numai os şi vine?

Ce bucată îţi prieşte,

Aşa de te-ngălbeneşte?

— Şi asta mă întrebi încă,

Nu ştii omul ce mănîncă?

— Negreşit, nici fîn, nici paie,

Nici bea apă din copaie,

Ci mămăligă cu ceapă

Şi un căuş, doi, cu apă.

— Ba, ba, vere, mă cam iartă,

Că nu ţ-e fasolea hiartă,

Eu am mîncat, ce să cheamă,

Un mezelic de pastramă

Cu un dumicat de pîine,

De sînt patru zile mîine,

Şi uite pe loc mă dete

La o pustie de sete;

Nu faci tu vrun fleac de cinste,

Ca să-mi ud măcar un dinte?

— Bucuros, cu voie bună,

Dar în buzunări nu sună,

Că croitorul, ovreiul,

Mi le-a cusut cu temeiul,

S-au spart păn’ la săptămîna,

Făr’ să bag într-înşii mîna;

Punga, care n-o am iară,

S-a bolnăvit d-astă-vară

Ş-au ajuns într-o slăbire,

De nu-şi poate veni-n fire.

Şi dintr-asta, cum să vede,

Îţi spui dreptul, de m-ai crede,

De cînd n-am văzut paraua,

I-am uitat cum e turaua.

— Tpiu! la dracu, pentr-o pungă

Ţinuşi un ceas vorbă lungă,

Aci în mijloc de cale;

Nu intrarăm colea-ncaile

La acea ospătărie,

Unde pe părete scrie:

„Azi bem şi mîncăm bucate

Pe parale peşin date,

Şi mîine, fără cîrteală,

Ospătăm pe cicăleală?“

Astfel zicînd, se-mbiară

Ş-a se ospăta intrară.

Mă făcui şi eu cu treabă

Şi-ntrai după ei în grabă,

Să văz ce-o să se urmeze

Şi cum o să ospeteze.

Şezînd dar eu deoparte

Şi ascultînd de departe,

Văz, ei după ce cerură

Mîncare şi băutură

Şi se săturară bine

De toate, cum se cuvine,

Au venit să-i socotească,

Ospăţul ca să-şi plătească.

Neaverea se scoală-ndată

Şi pe perete arată,

Zicînd: — Domnule, azi scrie

Ca să bem pe datorie,

Fiindcă ieri fuse anul

De cînd trîntii colea banul,

De-ţi plătii cum să cuvine

Şi te-ai mulţămit de mine.

— Domnule, — birtaşul zise —

N-ai înţeles cele scrise;

Ia mai citeşte o dată

Şi vezi, zice ş-azi cu plată

Şi iar ca ieri mai la vale

Că mîine fără parale?

— Jupîne, — zise neaverea —

Şi orcum ţ-o fi plăcerea

Şi sporeşte cît de multe

Cui o vrea să te asculte.

Nu trebuia să-mi scrii mie

Vorbe cu iconomie,

Că fiecare cap n-are

C-al dumitale de mare,

Să judece cele scrise,

Că sînt după cum zici zise,

Ci pe şleau le înţelege,

Fără să le mai deslege.

Iacă eu unul sînt care

N-am înţeles ce tîlc are,

De aceea nici n-am vină,

Dumneata eşti de pricină,

De venii făr’ de parale

După scrisurile tale.

Că-mi este urît, nu-mi vine

Să port parale la mine,

Ba nici acasă în ladă

Nu-mi place bani să văz grămadă,

Ca şi acum, bunioară,

Nu e în ea para chioară;

Dar cîntecul dumitale,

Fiindcă cere parale,

Şi eu iar, deocamdată,

Ţ-oi cînta ceva drept plată.

— Ce spui? — birtaşul îi zise,

Strigînd (cum se necăjise) —

Să-mi cînţi cîntece pe plată?

Bani, că te-ncaier îndată!

Eu am dat bani pe bucate,

Nimeni nu-mi dă pe cîntate;

Haide, zic, parale scoate,

De nu, te despoi de toate.

Neaverea sfecli de frică,

Gîndi, hai, îl ia de chică;

Şi-ncepu cu binişorul

Să moaie pe negustorul,

Zicînd: — Jupîne, mă iartă,

Aici nu încape ceartă,

N-am plecat pe uş-afară,

Ca să mă iei la ocară;

Stăi, aici e învoială,

Noi să facem o tocmeală,

Să-ţi cînt şi, daca nu-ţi place,

Atunci fă-mi orce-mi vei face,

Iar de-ţi va fi pe plăcere,

Atunci n-ai nimic a-mi cere;

Am un cîntec, s-auzi numa,

E nou, făcut chiar acuma,

Ia să încep şi ascultă,

Că nu e cu vorbă multă.

Aşa el tuşi dodată

Ş-începu să cînte-ndată:

„Toată vara fără treabă,

O pierdui ca un nerod,

Cîţi umbla-nhaitaţi degeabă,

Eu eram cu ei pe pod.

Dacă mi să făcea foame,

Eu la masă mă duceam,

De la supă păn’ la poame

Închinam şi chef făceam.

Cîte basne firoscoşii,

Undeva spune-n vileag,

Şi eu ca năbădăioşii

Alergam s-ascult cu drag.

Dacă mi să făcea foame,

Eu la masă mă duceam,

De la supă păn’ la poame

Închinam şi chef făceam.

Îmi plăcea la cîntecele

Să ascult; cînd auzeam

Frunză verde trei lalele,

Alţi cînta, eu chiuiam.

Dacă mi să făcea foame,

Eu la masă mă duceam,

De la supă păn’ la poame

Închinam şi chef făceam.

Nu-mi venea să şez în casă,

Nici de lucru să m-apuc,

Lumea unde sta mai deasă,

Mă grăbeam iar să mă duc.

Dacă mi să făcea foame,

Eu la masă mă duceam,

De la supă păn’ la poame

Închinam şi chef făceam.

Cîţiva bani ce-aveam în ladă,

Să-i păstrez nu mai gîndeam;

Tot luam des din grămadă,

Cheltuiam, galant eram.

Carne cumpăram şi poame

Şi acasă le duceam,

Dacă mi se făcea foame,

Beam, mîncam şi chef făceam.

Vreme bună pe cît fuse,

Eu la iarnă n-am gîndit;

Cînd din pungă tot se duse,

Iacă şi ea a sosit.

Dacă mi să face foame,

Privesc masa cînd mă duc,

Nu e supă, nu e poame,

N-am o dată să îmbuc.

Ies pe poduri, viu acasă,

Văz ca şi afară frig,

Nu e pîine, nu e masă,

N-am ce să fierb, ce să frig.

Nevasta acum îmi strigă:

„Bărbate, lemne, mălai“,

Pruncii: „pîine, mămăligă“,

Îmi zbier toţi ş-îmi fac alai.“

Sfîrşind cîntecul, neaverea

Întrebă să-şi dea părerea

De i-a plăcut cîntecelul,

Iar de nu, să-i schimbe felul.

Birtaşul îi zise iară:

— Bani, bani, şi curînd afară!

De cîntec nu-mi pasă mie,

Plăteşte-mi cu omenie,

Iar de nu, ieşi cu necinste!

Ai înţeles de cuvinte?

Scoate colea punguliţa,

Fă-o să-şi caşte guriţa,

Să verse din gît dulci glasuri,

Soprani, secunde şi basuri,

Să vezi cum mă-mpaci cu ele,

Iar nu cu seci cîntecele.

Neaverea nu zăboveşte,

Ia punga ş-o descreţeşte

Binişor cu două deşte,

Cîntînd vorbele aceste:

— Deschide-te, punguliţă,

Cască draga ta guriţă,

Răsună frumos din corde

Ale tale dulci acorde

Şi scoate acele glasuri,

Soprani, secunde şi basuri,

Birtaşului cum îi place,

Ca cu mine să se-mpace.

El încă nu isprăvise,

Dar birtaşul sărind zise:

— Ha, vezi, ast cîntec îmi place,

Asta pentru mine face,

Dar nu d-alde pierde-vară,

Fire-ai cu el de ocară!

La aste vorbe, neaverea

Sare îndată cu verea

Ş-apucă pe uş-afară,

Zicînd: — Ne plătirăm dară.

Este o zicală:

Boul se leagă de coarne şi omul de limbă.

Je dense habillé de ma peau
et de la peau d’un serpent loqueteux
je cisèle avec mon cri
et ma dense ondoyante
et avec ma respiration de tout un autre air
cet invisible espace en blanc vert jaune
Ah, je passe la buée de mon visage
sur son ovale d’oeuf ovale
C’est un oeuf qui n’est pas encore né
C’est un oeuf qui se cisèle lui-même
mais c’est moi-même qui lui applique des courbures
Assis sous moi, il prie tel un pont de naissances
C’est l’oeuf qui couvera à perpétuité
en engendrant de soi-même tout en brisant sa coque
la lumière
je l’entoure je l’assiège avec moi-même
il va crever de chaleur.

C’est l’oeuf qui couvera à perpétuité
en enfantant par la coque brisée
la lumière.

Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.

Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.

Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.

Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.

Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.

Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!

Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,

şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…

Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.

O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.

A fost o fată de-mpărat
Frumoasă ca o zână…
A fost o fată de-mpărat
Cu ochi vicleni, cu păr buclat,
Cu inima păgână.

Sta visătoare-odată-n prag
Şi-un paj trecea pe scară,
Sta visătoare-odată-n prag,
Şi-n treacăt îi şopti: “Mi-eşti drag,
Mi-eşti drag din cale-afară!”

A doua zi îi iese-n drum:
“Mi-eşti drag cât nu pot spune!”
A doua zi îi iese-n drum,
Şi fuge, izbucnind acum
În hohote nebune…

Iubite, să-ţi mai spun ai vrea,
Cum s-a-ncheiat povestea?
Iubite, să-ţi mai spun ai vrea?…
Dar dac-ar fi povestea mea
În rândurile-acestea?

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul – servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

1979

Într-o zi de hoinăreală,
Ham-Căţel are de-odată
Chef de-o scurtă bălăceală
Şi înspre pârâu arată.

– Hai degrabă, măi pisoi!
Pe cărarea care duce
Spre al gârlei larg zăvoi,
Îl îndeamnă s-o apuce.

Se îndreaptă prin fâneţe,
Înspre oaza de răcoare,
Un dulău le dă bineţe
Lângă turma de mioare.

Au ajuns şi Ham-Căţel
Se azvârle-n apa rece
Şi înoată plin de zel
De pe-un mal pe altul trece.

Dup-o vreme se întoarce,
Hămăie şi stropi aruncă,
Între timp pisoiul toarce
Într-o scorbură adâncă.

Dar tresare speriat
Când căţelul îl stropeşte
Şi-l stupeşte supărat,
Însă javra se fereşte.

– Nu faci baie ? Sau ţi-e frică,
De-ale apei line unde ?
Apoi râde de se strică
De pisoiul ce se-ascunde.

– Sigur că îmi este teamă !
O pisică nu înoată,
Zice Câţ-Pisoi. Îl cheamă
Şi cărarea i-o arată.

O pornesc pe drum spre casă,
Dar aleg o scurtătură,
Acum foamea îi apasă
Şi gonesc spre bătătură.

Motto:
“Când vrei să scapi de sabia uitării,
Citeşte-ţi visul întrupat aseară…”
Adrian Munteanu, Sonet 64

Invăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt, de căi zămislitoare,
Izbind în toate uşile închise.

Dar cui ce-i pasă dacă am crezare?
Ca rege al Itacăi, circumscrise,
Mă trag spre ele legile nescrise,
Cum vis în vis, pe-un fir în destrămare.

Că rătăcesc de-o viaţă pe o urmă,
Inegalabil trasă pe cadran
De Adevărul care-n mine scurmă.

Şi mă visez. Şi-n visul meu profan
Mă clatin suspendat. Dacă se curmă,
Charon mă trece apa… pe un ban.