Harun-al-Raşid prin Bagdad adese
Tiptil pe uliţi cu vizirul iese,
Pe când prin frunza verde de platane
Seninul nopţii luminos se ţese.
Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare
Ei pe fereşti se uită, prin pridvoare,
Colo aud râzând cu veselie,
Dincolo suspinând vreun om ce moare.
Şi-astfel sultanul singur cercetează
Oraşul lui, pe când în somn visează.
Durerea toat, adâncu-ntreg al vieţii
Va s-o pătrunz-a minţii sale rază.
Giafer vizirul l-asfinţitul serii
I-arată ale vieţii vii mizerii.
Nu de războaie, chin şi crudă moarte
De-adâncul gol al inimei te sperii.
Deci într-o seară-ajung mergând departe,
Pe uliţi strâmte şi prin pieţi deşarte,
Sub zidul unei case vechi şi negre,
Cu trepte scunde şi cu uşe sparte.
Aud din întru ţipăt şi suspine,
Aud cum unul bate pe-oarecine,
Iar cel bătut ţipa strigând mai tare:
,, Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine.”
Ei stau uimiţi. Giafer pe scări se suie,
Încet cu mâna uşa o descuie,
Se uită-nluntru şi-o minune vede,
Cum ca să vadă n-a fost dat altuie.
Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă
Şi cărţi în rafturi, una peste altă,
Maşini şi sticle, topitori, metaluri,
Ici pergamente, colo o unealtă.
Iar un bătrân cu o frânghie udă
Lovea-ntr-un tânăr, ce-n durere crudă
Se zvârcolea:,, Mai dă, te rog, în mine,
Ca Domnul a ta rugă s-o audă.”
Bătrânul însuşi îi plângea de milă
Vedeai că spre a-l bate-şi face silă,
Ştergându-şi ochii săi cei plini de lacrimi
Dădea mereu în el ca într-o grilă.
Uimit Giafer se-ntoarce şi îi spune
Sultanului văzută-acea minune;
Şi-au hotărât la Curte a-i aduce,
Pe amândoi la cercetare a-i pune.
A doua zi Harun în tron de fală,
Înconjurat de suita lui regală,
Ordonă ca pe-acel bătrân de-aseară
Şi pe-acel tânăr să-i aducă-n sală.
Şi-atunci apar l-a tronului său treaptă
Bătrânul alb cu faţa înţeleaptă,
Ţinând de mână pe un mândru tânăr
Ce ochii lui sfioşi în sus i-ndrepată.
Ei după chip păreau de viţă-arabă,
Dar faţa celui tânăr este slabă
Şi palidă de multe suferinţe
Deci cu mânie împăratu-ntreabă:
,, Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă,
Acest băiat de-l chinuieşti în silă,
Când el te roagă chiar să dai într-însul,
Şi pare-atât de blând ca o copilă?”
Bătrânul zise vorbele aceste:
,, Stăpâne, lucrul nu îl ştii cum este
Ciudată e istoria ăstui tânăr,
Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste.
Tu vei fi auzit de un anume
Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume,
Un învăţat şi cititor de zodii,
Un vraci prea înţelept cu mare nume.
Cutreierat-au dânsul lumea toată,
Oraşe, ţări din sfera depărtată,
Pustiile Saharei, râul Gange,
Şi la izvorul Nilului odată.
Acesta dar trecând odinioară
Pe-a lui cămilă arida Sahară,
Sub arşiţa cumplită de amiazăzi
Ce sacă râuri, lacuri şi izvoare,
Vuind aude împrejuru-i vântul
Samum, ce-n gură-ntunecă cuvântul,
Şi volburi de nisip rotind în aer
Cu ceru-ntunecat uneau pământul.
Prin volburi repezi şi prin vânt fierbinte
Zbura pe-un cal arab mereu nainte,
Ca o fantasmă albă a pustiei:
Era femeie ce-şi ieşea din minte.
Căci volburi de nisip o-mpresurară
Şi calul ei în loc l-împiedicară,
Iar ea ţipa cu un copil în braţe
Chemând pe-Ali în ajutor să-i sară.
Cum volbura-mprejuru-i se roteşte,
Cum arde vântul viaţa-i şi cum creşte,
Prin aer ea îi aruncă copilul
Strigând: O, mântuie-l, Ali, grăbeşte!”