Despre vorbire

Autor : Anton Pann
Îmbucătura mare să-nghiţi
Şi vorba mare să nu o zici.

Deşi
Îmbucătura cea mare
Se înghite cu-necare.

Căci
Vorbele celor mari sînt ca zmochinele de dulci,
Iar vorbele celor mici sună ca nişte nuci.

Zice un înţelept:
Sau taci, sau zi ceva mai bun decît tăcerea!

Şi
Dacă vei să trăieşti liniştit, să nu vezi, să n-auzi, să taci.
Vorba-şi are şi ea vremea ei,
Iar nu să o trînteşti cînd vei.

După proverbul turcesc:
Sioileiesem sioz olur, sioilemeiesem dert olur,

Adică:
De voi zice, vorbă să face, de nu voi zice, venin să face.

Şi cum zice românul:
Limba vacii este lungă,
Dar la coada-şi tot n-ajungă.

Şi iarăşi,
Sarea-i bună la hiertură,
Însă nu peste măsură.

Că
Unde este vorbă multă,
Acolo e treabă scurtă (puţină).

Totdeauna
Cine are limbuţia,
E mai rea decît beţia.

Unul ca acela
Parcă se pune la cioarbă
Una-ntr-altă tot să soarbă,
Asfel nu-ţi dă pas de vorbă.

Pînă-şi găseşte să-i zică:
Stăi, că nu ţ-e gura chioară,
Ţine rîndul ca la moară.
Aici la rîşniţă nu e,
Care cînd o vrea să puie.

Limbutul
N-are cine să-l asculte
Şi el spune,-ndrugă multe.

Şi
Silă de vorbă îşi face,
Tot să troncănească-i place.

Parcă
A mîncat picioare de găină
Ş-îl tot răcăie la inimă.

De aceea
Săracul n-are nici haină,
Nici la inimă vro taină.

Totdauna
Vorbele cele ferite
În piaţă şî-n moară-s vorbite.

Povestea ăluia

 

Într-un oraş oarecare,
Ca şi Bucureştiul de mare,
Unde lumea în piaţ iese
Şi-ncoaci-încolo să ţese,
Pintre cei ce vînd producte
Şi fel de feluri de fructe,
Unde răsună haznale
Trîntindu-se pe tablale,
Unde unii iau, dau, număr,
Alţii încarc braţ, mîini, umăr,
Unde glasuri şi guri multe
Nu stau să se mai asculte,
Vorbind orce-n gură mare,
Altul de ei habar n-are,
Unde mulţi casc guri degeabă
Şi de sănătăţi să-ntreabă,
Aci şi-eu ca lumea toată,
Într-o zi umblînd prin gloată
Ş-ascultînd cum vorbea unii
Cu glasuri mari, ca nebunii,
Văzui doi inşi se-ntîlniră
Şi cu zîmbet se opriră,
Căciulile îşi luară
Şi asfel se salutară:
— Bună ziua, măi, neavere!
— Îţi mulţumesc, dragă vere!
— Ce mai faci, cum îţi mai pasă,
Sînt toţi sănătoşi p-acasă?
— Tari, mari, neavere, ca piatră,
Mănînc cenuşe pe vatră.
— Dar tu, măre, dragă vere,
Ai de mîncare, de bere?
Cum o duci cu sărăcia?
Ce-ţi mai face calicia?
— Sănătos voinic sînt, vere,
Şi trăiesc după putere,
De sărăcie nu-mi pasă,
Că şade supt pat acasă,
Au ouat ş-acum cloceşte,
Ce-o vrea Dumnezeu sporeşte.
Şi de multă datorie,
Umblu beat de bucurie.
— Ba ca să zici, măi neavere,
Vesel eşti, or am părere?
— Dar or nu vezi? Ce pustie!
Tu o să mori în prostie.
Apoi, te uită la faţă
Şi mă-ntreabă de viaţă.
— Ba te văz cu faţa vie
Şi, de deochi să nu-ţi fie,
Eşti la piele ca curcanul,
Galben de gras ca şofranul.
Dar ce mănînci de ţi-e bine
Şi eşti numai os şi vine?
Ce bucată îţi prieşte,
Aşa de te-ngălbeneşte?
— Şi asta mă întrebi încă,
Nu ştii omul ce mănîncă?
— Negreşit, nici fîn, nici paie,
Nici bea apă din copaie,
Ci mămăligă cu ceapă
Şi un căuş, doi, cu apă.
— Ba, ba, vere, mă cam iartă,
Că nu ţ-e fasolea hiartă,
Eu am mîncat, ce să cheamă,
Un mezelic de pastramă
Cu un dumicat de pîine,
De sînt patru zile mîine,
Şi uite pe loc mă dete
La o pustie de sete;
Nu faci tu vrun fleac de cinste,
Ca să-mi ud măcar un dinte?
— Bucuros, cu voie bună,
Dar în buzunări nu sună,
Că croitorul, ovreiul,
Mi le-a cusut cu temeiul,
S-au spart păn’ la săptămîna,
Făr’ să bag într-înşii mîna;
Punga, care n-o am iară,
S-a bolnăvit d-astă-vară
Ş-au ajuns într-o slăbire,
De nu-şi poate veni-n fire.
Şi dintr-asta, cum să vede,
Îţi spui dreptul, de m-ai crede,
De cînd n-am văzut paraua,
I-am uitat cum e turaua.
— Tpiu! la dracu, pentr-o pungă
Ţinuşi un ceas vorbă lungă,
Aci în mijloc de cale;
Nu intrarăm colea-ncaile
La acea ospătărie,
Unde pe părete scrie:
„Azi bem şi mîncăm bucate
Pe parale peşin date,
Şi mîine, fără cîrteală,
Ospătăm pe cicăleală?“
Astfel zicînd, se-mbiară
Ş-a se ospăta intrară.
Mă făcui şi eu cu treabă
Şi-ntrai după ei în grabă,
Să văz ce-o să se urmeze
Şi cum o să ospeteze.
Şezînd dar eu deoparte
Şi ascultînd de departe,
Văz, ei după ce cerură
Mîncare şi băutură
Şi se săturară bine
De toate, cum se cuvine,
Au venit să-i socotească,
Ospăţul ca să-şi plătească.
Neaverea se scoală-ndată
Şi pe perete arată,
Zicînd: — Domnule, azi scrie
Ca să bem pe datorie,
Fiindcă ieri fuse anul
De cînd trîntii colea banul,
De-ţi plătii cum să cuvine
Şi te-ai mulţămit de mine.
— Domnule, — birtaşul zise —
N-ai înţeles cele scrise;
Ia mai citeşte o dată
Şi vezi, zice ş-azi cu plată
Şi iar ca ieri mai la vale
Că mîine fără parale?
— Jupîne, — zise neaverea —
Şi orcum ţ-o fi plăcerea
Şi sporeşte cît de multe
Cui o vrea să te asculte.
Nu trebuia să-mi scrii mie
Vorbe cu iconomie,
Că fiecare cap n-are
C-al dumitale de mare,
Să judece cele scrise,
Că sînt după cum zici zise,
Ci pe şleau le înţelege,
Fără să le mai deslege.
Iacă eu unul sînt care
N-am înţeles ce tîlc are,
De aceea nici n-am vină,
Dumneata eşti de pricină,
De venii făr’ de parale
După scrisurile tale.
Că-mi este urît, nu-mi vine
Să port parale la mine,
Ba nici acasă în ladă
Nu-mi place bani să văz grămadă,
Ca şi acum, bunioară,
Nu e în ea para chioară;
Dar cîntecul dumitale,
Fiindcă cere parale,
Şi eu iar, deocamdată,
Ţ-oi cînta ceva drept plată.
— Ce spui? — birtaşul îi zise,
Strigînd (cum se necăjise) —
Să-mi cînţi cîntece pe plată?
Bani, că te-ncaier îndată!
Eu am dat bani pe bucate,
Nimeni nu-mi dă pe cîntate;
Haide, zic, parale scoate,
De nu, te despoi de toate.
Neaverea sfecli de frică,
Gîndi, hai, îl ia de chică;
Şi-ncepu cu binişorul
Să moaie pe negustorul,
Zicînd: — Jupîne, mă iartă,
Aici nu încape ceartă,
N-am plecat pe uş-afară,
Ca să mă iei la ocară;
Stăi, aici e învoială,
Noi să facem o tocmeală,
Să-ţi cînt şi, daca nu-ţi place,
Atunci fă-mi orce-mi vei face,
Iar de-ţi va fi pe plăcere,
Atunci n-ai nimic a-mi cere;
Am un cîntec, s-auzi numa,
E nou, făcut chiar acuma,
Ia să încep şi ascultă,
Că nu e cu vorbă multă.
Aşa el tuşi dodată
Ş-începu să cînte-ndată:
„Toată vara fără treabă,
O pierdui ca un nerod,
Cîţi umbla-nhaitaţi degeabă,
Eu eram cu ei pe pod.

Dacă mi să făcea foame,
Eu la masă mă duceam,
De la supă păn’ la poame
Închinam şi chef făceam.
Cîte basne firoscoşii,
Undeva spune-n vileag,
Şi eu ca năbădăioşii
Alergam s-ascult cu drag.

Dacă mi să făcea foame,
Eu la masă mă duceam,
De la supă păn’ la poame
Închinam şi chef făceam.
Îmi plăcea la cîntecele
Să ascult; cînd auzeam
Frunză verde trei lalele,
Alţi cînta, eu chiuiam.

Dacă mi să făcea foame,
Eu la masă mă duceam,
De la supă păn’ la poame
Închinam şi chef făceam.
Nu-mi venea să şez în casă,
Nici de lucru să m-apuc,
Lumea unde sta mai deasă,
Mă grăbeam iar să mă duc.

Dacă mi să făcea foame,
Eu la masă mă duceam,
De la supă păn’ la poame
Închinam şi chef făceam.
Cîţiva bani ce-aveam în ladă,
Să-i păstrez nu mai gîndeam;
Tot luam des din grămadă,
Cheltuiam, galant eram.

Carne cumpăram şi poame
Şi acasă le duceam,
Dacă mi se făcea foame,
Beam, mîncam şi chef făceam.
Vreme bună pe cît fuse,
Eu la iarnă n-am gîndit;
Cînd din pungă tot se duse,
Iacă şi ea a sosit.

Dacă mi să face foame,
Privesc masa cînd mă duc,
Nu e supă, nu e poame,
N-am o dată să îmbuc.
Ies pe poduri, viu acasă,
Văz ca şi afară frig,
Nu e pîine, nu e masă,
N-am ce să fierb, ce să frig.
Nevasta acum îmi strigă:
„Bărbate, lemne, mălai“,
Pruncii: „pîine, mămăligă“,
Îmi zbier toţi ş-îmi fac alai.“
Sfîrşind cîntecul, neaverea
Întrebă să-şi dea părerea
De i-a plăcut cîntecelul,
Iar de nu, să-i schimbe felul.
Birtaşul îi zise iară:
— Bani, bani, şi curînd afară!
De cîntec nu-mi pasă mie,
Plăteşte-mi cu omenie,
Iar de nu, ieşi cu necinste!
Ai înţeles de cuvinte?
Scoate colea punguliţa,
Fă-o să-şi caşte guriţa,
Să verse din gît dulci glasuri,
Soprani, secunde şi basuri,
Să vezi cum mă-mpaci cu ele,
Iar nu cu seci cîntecele.
Neaverea nu zăboveşte,
Ia punga ş-o descreţeşte
Binişor cu două deşte,
Cîntînd vorbele aceste:
— Deschide-te, punguliţă,
Cască draga ta guriţă,
Răsună frumos din corde
Ale tale dulci acorde
Şi scoate acele glasuri,
Soprani, secunde şi basuri,
Birtaşului cum îi place,
Ca cu mine să se-mpace.
El încă nu isprăvise,
Dar birtaşul sărind zise:
— Ha, vezi, ast cîntec îmi place,
Asta pentru mine face,
Dar nu d-alde pierde-vară,
Fire-ai cu el de ocară!
La aste vorbe, neaverea
Sare îndată cu verea
Ş-apucă pe uş-afară,
Zicînd: — Ne plătirăm dară.
Este o zicală:
Boul se leagă de coarne şi omul de limbă.

Opera Apartinand Anton Pann | | Nici un Comentariu »

La conception de l’oeuf

Autor : Nichita Stanescu - Fr

Je dense habillé de ma peau
et de la peau d’un serpent loqueteux
je cisèle avec mon cri
et ma dense ondoyante
et avec ma respiration de tout un autre air
cet invisible espace en blanc vert jaune
Ah, je passe la buée de mon visage
sur son ovale d’oeuf ovale
C’est un oeuf qui n’est pas encore né
C’est un oeuf qui se cisèle lui-même
mais c’est moi-même qui lui applique des courbures
Assis sous moi, il prie tel un pont de naissances
C’est l’oeuf qui couvera à perpétuité
en engendrant de soi-même tout en brisant sa coque
la lumière
je l’entoure je l’assiège avec moi-même
il va crever de chaleur.

C’est l’oeuf qui couvera à perpétuité
en enfantant par la coque brisée
la lumière.

Opera Apartinand Nichita Stanescu - Fr | | Nici un Comentariu »

Îngerul cu o carte în mână

Autor : Nichita Stănescu

Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.

Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.

Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.

Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.

Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.

Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!

Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,

şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…

Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.

O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.

Opera Apartinand Nichita Stănescu | | Nici un Comentariu »

Basm neisprăvit

Autor : Stefan Octavian Iosif

A fost o fată de-mpărat
Frumoasă ca o zână…
A fost o fată de-mpărat
Cu ochi vicleni, cu păr buclat,
Cu inima păgână.

Sta visătoare-odată-n prag
Şi-un paj trecea pe scară,
Sta visătoare-odată-n prag,
Şi-n treacăt îi şopti: “Mi-eşti drag,
Mi-eşti drag din cale-afară!”

A doua zi îi iese-n drum:
“Mi-eşti drag cât nu pot spune!”
A doua zi îi iese-n drum,
Şi fuge, izbucnind acum
În hohote nebune…

Iubite, să-ţi mai spun ai vrea,
Cum s-a-ncheiat povestea?
Iubite, să-ţi mai spun ai vrea?…
Dar dac-ar fi povestea mea
În rândurile-acestea?

Opera Apartinand Stefan Octavian Iosif | | Nici un Comentariu »

Analfabeţilor – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul – servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

1979

Opera Apartinand Adrian Păunescu | | Nici un Comentariu »

La scăldat (XII)

Autor : Poezii pentru Copii

Într-o zi de hoinăreală,
Ham-Căţel are de-odată
Chef de-o scurtă bălăceală
Şi înspre pârâu arată.

– Hai degrabă, măi pisoi!
Pe cărarea care duce
Spre al gârlei larg zăvoi,
Îl îndeamnă s-o apuce.

Se îndreaptă prin fâneţe,
Înspre oaza de răcoare,
Un dulău le dă bineţe
Lângă turma de mioare.

Au ajuns şi Ham-Căţel
Se azvârle-n apa rece
Şi înoată plin de zel
De pe-un mal pe altul trece.

Dup-o vreme se întoarce,
Hămăie şi stropi aruncă,
Între timp pisoiul toarce
Într-o scorbură adâncă.

Dar tresare speriat
Când căţelul îl stropeşte
Şi-l stupeşte supărat,
Însă javra se fereşte.

– Nu faci baie ? Sau ţi-e frică,
De-ale apei line unde ?
Apoi râde de se strică
De pisoiul ce se-ascunde.

– Sigur că îmi este teamă !
O pisică nu înoată,
Zice Câţ-Pisoi. Îl cheamă
Şi cărarea i-o arată.

O pornesc pe drum spre casă,
Dar aleg o scurtătură,
Acum foamea îi apasă
Şi gonesc spre bătătură.

Opera Apartinand Poezii pentru Copii | | Nici un Comentariu »

Ion Luca Caragiale – Lista Opere

Autor : Ion Luca Caragiale

Opera Apartinand Ion Luca Caragiale | | Nici un Comentariu »

Şi mă visez – Erbiceanu

Autor : Adrian Erbiceanu

Motto:
“Când vrei să scapi de sabia uitării,
Citeşte-ţi visul întrupat aseară…”
Adrian Munteanu, Sonet 64

Invăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt, de căi zămislitoare,
Izbind în toate uşile închise.

Dar cui ce-i pasă dacă am crezare?
Ca rege al Itacăi, circumscrise,
Mă trag spre ele legile nescrise,
Cum vis în vis, pe-un fir în destrămare.

Că rătăcesc de-o viaţă pe o urmă,
Inegalabil trasă pe cadran
De Adevărul care-n mine scurmă.

Şi mă visez. Şi-n visul meu profan
Mă clatin suspendat. Dacă se curmă,
Charon mă trece apa… pe un ban.

Opera Apartinand Adrian Erbiceanu | | Nici un Comentariu »

Rapsodii de toamnă

Autor : George Topârceanu

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică…

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
“Ce ne facem, fetelor?…”

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură…

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
“Uf, ce lume, soro dragă!”
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!…

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…

Opera Apartinand George Topârceanu | | Nici un Comentariu »

Filozofia morţii

Autor : Alexandru Macedonski

Eu nu voi zice Morţii c-o voce nenţeleaptă
,,Din mersul tău o clipă mai stai şi mă aşteaptă!”
Să-mi dau a mea suflare, oricând, sunt pregătit!
În ea e libertatea, şi-n viaţă, e robia…
Cu braţele deschise ne-aşteaptă Vecinicia…
Reintri iar în sânul din care ai ieşit!

Ea nu e-ngrozitoare cum unii vor să fie;
Privirea sa e lină ca bolta albăstrie.
În ea se oglindeşte întregul Nenceput!
Pe graniţa lumească e-o poartă triumfală,
Şi flacăra din preajma-i de patime ne spală,
Iar sufletele noastre le curăţă de lut!

De s-află vreun spirit lipsit de-a ei credinţă!
Atunci e demn de viaţă şi demn de suferinţă!
A nu mai fi-nsemnează a nu mai suferi!
Pe legea mea! Mi-e silă să dorm, să beau şi iară
Să-ncep acelaşi lucru din zi şi până-n seară,
Să pot trăi, nu însă, să pot a şi muri!

Dar ce e după moarte?… Mai este altă viaţă
Când sângele s-opreşte de frigul ce-l îngheaţă?…
Un Nu ca să rostească ce om ar îndrăzni?…
Şi moartea ce e oare?… — Un somn de-odihnă sfântă,
În care, lutul nostru, prin lut iar se frământă,
Suprema preschimbare să-şi poată înlesni!

Hârtia dacă arde, cenuşă este-o parte,
În fum uşor pe dată cealaltă se desparte;
Aşa şi corpul nostru din două e-ntocmit
La lut, rămâne lutul, de flori ca să-l brăzdeze,
Iar gazele prin aer se duc să-nvioreze
Aceleaşi elemente din care au ieşit!

Sfintelor umbre care-aţi trecut,
Nu, voi prin moarte nu aţi murit,
Trăiţi în totul ce e văzut
Din nevăzutul unde-aţi pierit;
Al vostru suflet este-n tot locul,
Zboară cu vântul, arde cu focul,
Se află-n frunza care-nverzeşte,
Şopteşte-n apa ce şerpuieşte,
Respiră-n floarea ce-mbălsămeşte,
În noi trăieşte, trăim într-însu.
Mume cernite, ştergeţi-vă plânsu,
Copiii voştri sunt tot cu voi!

Nu, nu se pierde-n lume nimic,
Nimic nu trece, totul e viu
Firul de iarbă oricât de mic
Ca şi ţărâna care-o să fiu!
Zadarnic piatra cea mormântală
Ne ţintuieşte sub umezeală;
Paseri pe dânsa vin de s-adapă;
Vântu-o izbeşte, ploaia o sapă!
Muşchiul o roade, timpul o crapă;
Cade-n rugină lacăt şi toarte
Soldaţi ai ţării, mergeţi la moarte,
Veţi fi-n tot locul, veţi fi şi-n noi!

Nu mă voi duce-n iad ca să cat
Pe câţi din lume nălucă pier,
Şi-n rai îmi pare prea depărtat,
Că-i lungă scara până la cer!
Ci-n două viţe tânăr unite
Voi afla inimi îndrăgostite,
Iar în răchite lăcrămătoare,
Poeţi cu harpe dezmierdătoare,
Amante june în orice floare!
Mume,-ntr-acele tulpini puternici,
Şi în stejarii de munţi — eroi!

De moarte să se teamă fiinţa mărginită
Ce pune, ca să scape de-o vecinică ispită,
Sfârşitul veciniciei l-al traiului hotar;
Dar dincolo de groapă acei ce pot să vadă,
De-ar fi pe-ale ei margini şi gata ca să cadă,
Ca mine, pentru Moarte, deşerte-acest pahar!

Opera Apartinand Alexandru Macedonski | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioară — Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech