Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

Flori de lună ce s-agaţă
Schimbă apa în brocart;
Printre frunze prinde viaţă
Câte-un cântec de Mozart.

Spre Saint-Cloud, ce doarme-n faţă,
Val de val se duce spart;
Flori de lună ce s-agaţă
Schimbă apa în brocart.

Peste-a Senei verde faţă
Dulci şi lungi fiori se-mpart,
Şi de ţărmi ce se răsfaţă,
Când corăbii se despart,
Flori de lună se agaţă.

La Bellevue e val de lume.
Flori de zarzăr. Cer de mai.
Sărbătoare. Râs şi glume.
Soare vesel. Colţ de rai.

Sena curge numai spume.
E-nflorită ca un plai,
La Bellevue e val de lume.
Flori de zarzăr. Cer de mai.

Dragoşti, muzici şi parfume
Sunt al zilei dulce grai,
Dar în fundul bietei hume
Tot e groaznic orice trai.
La Bellevue e val de lume.

Un scaun , nu mai mult , dar cita viata ,
Cita miscare el vede-n jurul lui
Si bucurii , si lacrime pe fata ,
Dar mut , el nu le spune nimanui .
El m-a vazut la inceputul vietii
Cercind sa il dobor , neputincios ,
Voind sa fiu la fel cu calaretii
Calare , sus pe calul lor focos .
Si mai tirziu , sezind pe el alene ,
Cu gindul dus departe catre ea ,
El m-a vazut si tine minte bine
De cite ori am plins durerea mea ,
Sau fericit , zvicnind mereu din scaun ,
Pindind venirea ei dupa perdea ,
Cind aparea , saream la usa ca un
Copil voios ce-a capatat ce vrea .
Dar timpul trece , dragul meu prieten ,
Nici tu , nici eu nu mai sintem ce-am fost .
Tu gemi usor cind doar m-ating de tine ,
Eu pling vazindu-mi viata fara rost .

(20 decembrie 1979)

Harun-al-Raşid prin Bagdad adese
Tiptil pe uliţi cu vizirul iese,
Pe când prin frunza verde de platane
Seninul nopţii luminos se ţese.

Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare
Ei pe fereşti se uită, prin pridvoare,
Colo aud râzând cu veselie,
Dincolo suspinând vreun om ce moare.

Şi-astfel sultanul singur cercetează
Oraşul lui, pe când în somn visează.
Durerea toat, adâncu-ntreg al vieţii
Va s-o pătrunz-a minţii sale rază.

Giafer vizirul l-asfinţitul serii
I-arată ale vieţii vii mizerii.
Nu de războaie, chin şi crudă moarte ­
De-adâncul gol al inimei te sperii.

Deci într-o seară-ajung mergând departe,
Pe uliţi strâmte şi prin pieţi deşarte,
Sub zidul unei case vechi şi negre,
Cu trepte scunde şi cu uşe sparte.

Aud din întru ţipăt şi suspine,
Aud cum unul bate pe-oarecine,
Iar cel bătut ţipa strigând mai tare:
,,­ Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine.”

Ei stau uimiţi. Giafer pe scări se suie,
Încet cu mâna uşa o descuie,
Se uită-nluntru şi-o minune vede,
Cum ca să vadă n-a fost dat altuie.

Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă
Şi cărţi în rafturi, una peste altă,
Maşini şi sticle, topitori, metaluri,
Ici pergamente, colo o unealtă.

Iar un bătrân cu o frânghie udă
Lovea-ntr-un tânăr, ce-n durere crudă
Se zvârcolea:,, ­ Mai dă, te rog, în mine,
Ca Domnul a ta rugă s-o audă.”

Bătrânul însuşi îi plângea de milă
Vedeai că spre a-l bate-şi face silă,
Ştergându-şi ochii săi cei plini de lacrimi
Dădea mereu în el ca într-o grilă.

Uimit Giafer se-ntoarce şi îi spune
Sultanului văzută-acea minune;
Şi-au hotărât la Curte a-i aduce,
Pe amândoi la cercetare a-i pune.

A doua zi Harun în tron de fală,
Înconjurat de suita lui regală,
Ordonă ca pe-acel bătrân de-aseară
Şi pe-acel tânăr să-i aducă-n sală.

Şi-atunci apar l-a tronului său treaptă
Bătrânul alb cu faţa înţeleaptă,
Ţinând de mână pe un mândru tânăr
Ce ochii lui sfioşi în sus i-ndrepată.

Ei după chip păreau de viţă-arabă,
Dar faţa celui tânăr este slabă
Şi palidă de multe suferinţe ­
Deci cu mânie împăratu-ntreabă:

,,­ Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă,
Acest băiat de-l chinuieşti în silă,
Când el te roagă chiar să dai într-însul,
Şi pare-atât de blând ca o copilă?”

Bătrânul zise vorbele aceste:
,,­ Stăpâne, lucrul nu îl ştii cum este ­
Ciudată e istoria ăstui tânăr,
Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste.

Tu vei fi auzit de un anume
Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume,
Un învăţat şi cititor de zodii,
Un vraci prea înţelept cu mare nume.

Cutreierat-au dânsul lumea toată,
Oraşe, ţări din sfera depărtată,
Pustiile Saharei, râul Gange,
Şi la izvorul Nilului odată.

Acesta dar trecând odinioară
Pe-a lui cămilă arida Sahară,
Sub arşiţa cumplită de amiazăzi
Ce sacă râuri, lacuri şi izvoare,

Vuind aude împrejuru-i vântul
Samum, ce-n gură-ntunecă cuvântul,
Şi volburi de nisip rotind în aer
Cu ceru-ntunecat uneau pământul.

Prin volburi repezi şi prin vânt fierbinte
Zbura pe-un cal arab mereu nainte,
Ca o fantasmă albă a pustiei:
Era femeie ce-şi ieşea din minte.

Căci volburi de nisip o-mpresurară
Şi calul ei în loc l-împiedicară,
Iar ea ţipa cu un copil în braţe
Chemând pe-Ali în ajutor să-i sară.

Cum volbura-mprejuru-i se roteşte,
Cum arde vântul viaţa-i şi cum creşte,
Prin aer ea îi aruncă copilul
Strigând: O, mântuie-l, Ali, grăbeşte!”

La inceput a fost cuvantul IUBIRE.
Respiratia ta ajungea pana la mine
stranie, ca o adiere de vant, iar vantul
staruia in juru-ne ca o respiratie tainica.
Nu-mi amintesc din timpul acela decat
locurile umbrite pe unde treceam
si cerul inalt. Celelalte toate, daca mai vin,
le intalnesc intamplator, ca pe tine.
Intotdeauna acelasi ceas batea ora;
parca toate lucrurile din lume ar fi avut
o singura moarte in aceeasi inima.
zadarnic dau ceata usoara-ntr-o parte
arborii s-apleaca deasupra cu crengile lor
si ramanem singuri in intuneric
ca o profunda revarsare de ape.
La inceput a fost tarmul meu, tarmul tau,
iar intre noi IUBIREA, ca un somn mort.
Prima data, soarele, in timp ce trecea
de la unul
la altul,
cazu, pasare de aur ucisa, in valuri.
Pe urma, fara stirea noastra, fiinte hraparete
coborara de pe tarmuri, umblara pe ape.
Aceasta dura cateva mii de ani. Apoi, intr-un tarziu,
animale marine venira sa muste din tarmuri.
Acum liniile noastre mancate se aseamana
cu profilul continentelor; iar sufletele,
cu floarea nestatornica din spuma marii,
se sfarma in vanturi, se usuca pe stanci.
La inceput intre noi a fost un singur cuvant.
Acum sute de cuvinte moarte se insufletesc,
cand respiratia ta ajunge pana la mine,
stranie, ca o adiere de vant …

I

Privind tăcuta undă,
Pe gânduri am rămas:
Cât este de profundă
La fiecare pas;
Şi totuşi izvorăşte
Din depărtate văi,
Apoi se risipeşte
Prin mii şi mii de căi!

Asemenea-i şi dorul
În pieptul meu sădit:
E depărtat izvorul
Din care mi-a venit,
Şi-n multe lumi străine
Cărările-i s-ascund,
Dar revărsat în mine
Cât este de profund!

II

Când razele din soare,
Cătând iubirea jos,
Pe-mbălsămata floare
Aruncă voluptos
Lumină şi căldură,
Eu mă gândesc uimit
Că ele străbătură
Un spaţiu nefinit!

Şi dorul meu îşi are
Un soare născător;
Un cer fără hotare
Străbate ş-al meu dor;
Dar prin întunecime,
Pe drumu-i răcoros,
El vine din nălţime
Şi cald şi luminos!

III

O rază diafană
Şi undele d-azur
De nor şi buruiană
Lovindu-se-mprejur,
O sferă-nveninată
Înfruntă ne-ncetat,
Dar flacăra-i curată
Şi valul e curat!

Aşa-i şi doru-n lume!
În negură şi spin,
Menite să-l sugrume,
Rămâne tot senin;
Nu simte şi n-aude
Sarcasmul trivial:
Ispitele-i sunt crude
Şi-i pur ca un cristal!

Trece un prăpăd pe lume…
Dinspre larg de ocean,
Cu ce neagră turbă bine,
vine vajnic uragan!
E o spaimă-n toată firea…
Păsări albe fug, s-ascund;
Pinii seculari se-ndoaie;
peşti, jivine merg la fund.
Urlă ape biciuite,
dau nebune către mal;
Calcă unul peste altul
şi se-nghite val pe val.
Geme farul… Un grăunte
de nisip, nepăsător,
Râde de urgia oarbă
şi de groaza tuturor;
„Râzi? Nu vezi?” l-întrebă farul.
„Ba văd bine” zice el;
„Ş-apoi, dacă vine, — vină!
Sunt atât de mărunţel!
„Rădăcini eu n-am, să-mi pese!
nu mă simt deloc legat —
„Ori în adâncimea mării,
ori la soare pe uscat —
„Să mă spulbere de-aicea,
cu tot eu am să rămân:
„Mie, unuia, oriunde,
singur cerul mi-e stăpân!”

(Convorbiri critice, anul I, nr. 19, 1 Octombrie 1907)