După ploaia răcoroasă,
Ce-a spălat oraşul meu,
Am ieşit voios din casă
Să zâmbesc la curcubeu.

Pe peluza dintre case,
Lângă arbuştii pitici,
O baltă înconjurase
Muşuroiul de furnici.

Am secat cu îndârjire
Oceanul din preajma lor
Şi-am salvat de la pieire
Insula furnicilor.

Ele au dus, ca mai-nainte,
O viaţă plină de mister,
Iar eu mi-am adus aminte
De faimosul Gulliver.

Colo, dimineaţa mea,
Viu altar îţi miruia:

Ca Islande caste, norii
În, dorită, harta orii,

Ageri, şerpii ce purtai,
Şerpii roşii, scurşi din rai,

Şi, cules, albastrul benţii
De pe jerbele Juvenţii.

*

Lăncile de iarbă mici
Le păzea căţeaua Bitsh,

Inimi mari dormeau pe ţară.
Munţi, cu sângele afară…

Cunoscut acelor zori
În fântâni, în şerpi, în nori.

În cinstea ta, –
Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, –
Voi scri trei ode,
Trei romanţe,
Trei elegii
Şi trei sonete.
Şi-n cinstea ta, –
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, –
Din fiecare vers voi face
Câte-un breloc de-argint, în care
Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate
De-a pururi încrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!…

Din ţara-n care dorm de veacuri vestiţii Faraoni,
Din ţara
În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt
Şi cu Sahara,
Din ţara-n care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Şi caravanelor pierdute
Că nu se mai întorc nici una,
Din ţara asta minunată,
Tăcută,
Tristă
Şi bizară,
Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară,
Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,
Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren
De Triolet,
Pe care nimeni nu-l va înţelege, fiindcă nu-i
Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!…

(1908)

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte…

Un broscoi

Oac, oac si iar oac.
Cine e acela-n lac?
E cumva un fat frumos?
Un vrajit broscoi raios.

Oac, oac si iar oac.
Printese, se plimba pe lac.
Numai una sa-l sarute
Si’nca una sa-l ajute.

Oac, oac si iar oac.
Nu stie ce face-n lac.
Este sarutat pe buze
Si incepe sa se amuze.

Oac, oac si iar oac.
O printesa sta pe lac.
Fat frumos, vede-ndata,
O printesa, broasca lata.

Oac, oac si iar oac.
Cei doi printi se pupa-n lac.
Si sunt foarte dragastosi,
Chiar daca sunt raiosi.

Mihai pierduse lupta.¹ El umbla rătăcit,
Si omul, si natura acum l-au părăsit;
E noapte, vijelie… vestmintele-i sunt ude.
– Bine-ai venit, streine!… o voce se aude,
O voce virginală… urmează-mi… ai scăpat!
Si-o mână se întinde eroului mirat.

Intr-o colibă mică la zece pasi îl duce.
El intră; la lumină zăreste-o fată dulce.
Copila îi surâde ca cele dintâi flori
Ce-anuntă primăvara la tristii călători.
Parintele ei vine si amândoi veghează
Să aibă multumire acel ce-l ospătează.

– Tu esti Mihai Viteazul!… eu ungur, tu român.
Dar nu aici o teamă! îi zice-acest bătrân,
Căci ospitalitatea în ceruri e născută
Când ura între oameni era necunoscută.
Ea îsi deschide sânul la toti câti o doresc:
Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc.
Sub simplele vestminte s-ascunde câteodată
O inima de ură si de trădări curată
Precum, sub mantă d-aur a omului bogat,
S-ascunde câte-un suflet de pătimi degradat.
Asadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine!
Ca sufletu-ti si lutu-ti în pace să s-aline!

Iar tânăra copilă cu buze de rubin
Eroului la masă turnă în cupă vin;
Un plâns de tinerete pe fata lui străluce
Si crede înca-o dată că viata este dulce.

1 – Lupta de la Mirăslău.

„De ce nu vii de pe carari straine
sa-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, cind numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?
Si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?…

De ce nu vii cit inca sunt aproape?
De ce te-ascunzi cit inca te mai chem?
De ce nu simti lumina Mea pe pleoape
si Harul Meu, in ceasul tau suprem?

De ce nu vrei si fii cu Mine-n slava,
sa colindam alaturi ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din vesnica dumbrava,
cu mina Mea cununa sa-ti aleg!

De ce nu vii tu, sufet nehotarnic,
cit inca pot Mintuitor sa-ti fiu?
Cind vei striga, va fi atunci zadarnic,
vei plinge-amar, dar poate prea tirziu!

Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?
si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?”

Un poloboc cu vin
Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin;
Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare,
Dar şi hodorogea,
Făcând un vuiet mare,
Încât cei trecători în laturi toţi fugea:
Atunci când el folos nimica n-aducea.
Asemene în lume,
Acel ce tuturor se laudă şi spune
În trebi puţin sporeşte.
Iar cel ce tace,
Şi treabă face:
Acela purure mai sigur isprăveşte.

Aşa de gol în toate cum m-am născut în lume
Trăiesc şi pînă astăzi ; muncesc, dar n-am putut
Să-mi fac trăsură, haine, parale şi un nume ;
Dar îns-am pus eu minte şi-un frac azi mi-am făcut !

Şi azi ca-n toată vremea datornicii veniră,
Obraznici cît se poate ; boieri, i-aţi cunoscut !
Dar însă cu ocară, cu brînci mai toţi ieşiră,
Fiind c-am pus eu minte şi-un frac azi mi-am făcut.

Acum să fac mătănii, la piept eu a mă strînge,
Să-mi plec şi ochi şi capu, şi mîna să sărut,
Să muşc, să vînz pe unu, pe altu iar a linge
Le-am învăţat pe toate, şi-un frac azi mi-am făcut.

Rang, slujbă, bogăţie, acuma vin grămadă,
Acea idee proastă de cinste am perdut ;
La un boier prea mare mă duc acum îndată
Şi mîine şi poimîine, şi-un frac azi mi-am făcut.

Plecai să merg, dar însă împins de îngînfare,
Pe la a mea Elenă, să trec puţin am vrut ;
Dar ea-mi zise : „Dragă şi tu în astă stare,
Şi tu cu haina curţii şi tu frac ţi-ai făcut ?”

Ca vis, ca-nălucire, cum piere toate-n lume,
Zadarnica-mi mîndrie îndată a trecut !
Şi-am zis : decît ast „dragă”, nu voi eu un alt nume
Nu voi palat, rang, aur, şi fracul am vîndut.