Un poloboc cu vin
Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin;
Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare,
Dar şi hodorogea,
Făcând un vuiet mare,
Încât cei trecători în laturi toţi fugea:
Atunci când el folos nimica n-aducea.
Asemene în lume,
Acel ce tuturor se laudă şi spune
În trebi puţin sporeşte.
Iar cel ce tace,
Şi treabă face:
Acela purure mai sigur isprăveşte.

Asa te vede duhul meu, Stapana:
Te duce Ana, Maica-ta de mana.
Cum urci cu pasi marunti pe sfanta scara,
In ochi porti cerul noptilor de vara
Si parul tau e caer de lumina.
Smerit in ruga, trupul mic se-nclina
Si fata de copil asteapta harul.
Ca sa-ti picteze slava, iconarul
Topit-a-n flacari vechea lui comoara,
A prefacut-o-n pulbere usoara
Si pata de argint a hainei tale,
A incrustat-o-n raze ca in zale.
In juru-ti focul curge, ca o apa.
Cu fragezimi de mugur care crapa,
Manuta poarta lujerul de floare,
Iar Sfantul Duh, in falfairi usoare,
Cu vraja curatiei si a milei,
S-a asezat pe umarul copilei.
Din norii albi si moi ai inaltimii,
Cuminti, Iti ies in cale Heruvimii.
In cuviinta mare, iconarul
Cu fir de-arnici a-ncondeiat chenarul,
Iar sus de tot, pe cea din urma treapta,
Potirul sfant al jertfelor Te-asteapta.

Aşa de gol în toate cum m-am născut în lume
Trăiesc şi pînă astăzi ; muncesc, dar n-am putut
Să-mi fac trăsură, haine, parale şi un nume ;
Dar îns-am pus eu minte şi-un frac azi mi-am făcut !

Şi azi ca-n toată vremea datornicii veniră,
Obraznici cît se poate ; boieri, i-aţi cunoscut !
Dar însă cu ocară, cu brînci mai toţi ieşiră,
Fiind c-am pus eu minte şi-un frac azi mi-am făcut.

Acum să fac mătănii, la piept eu a mă strînge,
Să-mi plec şi ochi şi capu, şi mîna să sărut,
Să muşc, să vînz pe unu, pe altu iar a linge
Le-am învăţat pe toate, şi-un frac azi mi-am făcut.

Rang, slujbă, bogăţie, acuma vin grămadă,
Acea idee proastă de cinste am perdut ;
La un boier prea mare mă duc acum îndată
Şi mîine şi poimîine, şi-un frac azi mi-am făcut.

Plecai să merg, dar însă împins de îngînfare,
Pe la a mea Elenă, să trec puţin am vrut ;
Dar ea-mi zise : „Dragă şi tu în astă stare,
Şi tu cu haina curţii şi tu frac ţi-ai făcut ?”

Ca vis, ca-nălucire, cum piere toate-n lume,
Zadarnica-mi mîndrie îndată a trecut !
Şi-am zis : decît ast „dragă”, nu voi eu un alt nume
Nu voi palat, rang, aur, şi fracul am vîndut.

Ai durat prin aer punte
Din fâşii de foc: te-ai dus
Tot mai sus şi tot mai sus
Stai acum pe-un vârf de munte
Şi-ţi întorci senina frunte
Spre apus.

Roşii, ca o lună nouă
Ai tu hainele subţiri,
Lungi şi fără-mpodobiri.
Iar pe tâmplele-amândouă
Porţi, strălucitori de rouă,
Trandafiri.

Ochii-i ţii la soare ţintă,
Şi cu ochii tu-l desmierzi:
E flăcău şi-acum îl pierzi,
Şi ţi-e drag, şi stai ca frântă …
El s-a dus, şi jalnic cântă
Codrii verzi.

Umed aer te-mpresoară
Şi-n durerea ta atunci
Rupi cununa şi-o arunci:
Roşii flori prin aer zboară
Desfoiate, ca să moară
Jos prin lunci.

Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea.
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.

Te-a cuprins necaz deodată
Şi din ochi cu ciudă strângi,
Parc-ai vrea să rupi, să frângi
Să-ţi răzbuni, frumoaso fată
Parcă lumea-i vinovată
Că tu plângi!

De pe turn – ce-i el de vină? –
Aurul tu ni-l despoi;
De pe ape iai apoi
Ce-i argint şi ce-i lumină!
Codrii tu, de ciudă plină,
Ni-i laşi goi.

Fluturii de prin vâlcele
Tu-i ascunzi acum cu zor,
Culci în cuiburile lor
Veselele rândunele,
Şi pe uşa dragii mele
Pui zăvor.

Iar în urmă, răzbunată,
Moartea cum o simţi venind.
Cu mânie tresărind
Scuturi fruntea-ntunecată
Şi-atunci pletele-ţi, deodată
Se desprind.

Peste braţele rotunde,
Peste pieptul tău frumos,
Ca un râu întunecos
Părul ţi se varsă-n unde
Şi din creştet el te-ascunde
Până jos.

Cu mişcări nespus de line
Tu te nalţi apoi spre cer;
Văi şi lunci şi toate pier –
Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine,
Fâlfâind din aripi pline
De mister.

Iubirea ma apara,
de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.

Cine-i tare şi mare,
Dar minte nu prea are,
Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.
Pe elefant l-au pus în codri la domnie,
Şi de pe neam ei toţi,
De la străbunii săi până la strănepoţi,
Au îndestulă minte;
Dar este rar acel preafericit părinte
Să-i iasă buni copiii toţi.
Şi elefantul meu, oricum era de mare,
A înţelegerii n-avea îndemânare,
Iar blând şi plin de bunătate
Era, cât nu se poate.
Şi iată că la domn au dat bietele oi
O jalobă, zicând că “lupii răi pe noi
De tot ne jecuiesc”.
— Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!
Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
Şi-aşa urla:
— Măria ta!
De noi nu te-ndura,
Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă
S-avem cu toţii blană.
Iar oile pârăsc, c-aşa sunt învăţate:
Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
— Atâta! domnul le răspunde,
Să ştiţi că strâmbătăţi la mine nu-ţi ascunde,
Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,
Şi nici un păr mai mult, nimică.

Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune
C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare
Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea nelinişte eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa făr- de margini?… Lăsaţi vorba-vă pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul…

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.

Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

……………………………………………………………

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie ­
Ieri ai fost credinţa simplă ­ însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

alergam si alergam
arme inimaginare
fara sa ne-ntrebe varsta
ne-mpuscau pe fiecare.

cutezam si cutezam
oameni rai, priviri meschine
puneau viperele mortii
sa ne stearga din destine.

chiuiam si chiuiam
tot spre rosturi rostuite
multi cadeau, lasind pe lume
nuntile neimplinite.

ne-ntrebam si ne-ntrebam
daca moartea e din ceruri?
mult prea tineri, nu stiam
sa lipsim de la apeluri.

alergam si cutezam
haituind spre hau ocara
si stiam noi ca stiam
sa iubim eroic -Tara.

ne miram si ne miram
de ce sangele-n zapada
se preface-n crinerouri
si nu-si cata azavada.

flori de viata: crinerouri
oameni buni, sa tineti minte
sa saditi etern eterne
flori de dor peste morminte.

la morminte, la morminte
nu stiam noi moartea ce e
haituind monstrii rusinii
ne-am urcat in epopee.

bulevarde, bulevarde
mistuiau in flacari rosii
bibliile infantile
pe care le-au scris leprosii.

tinerete, tinerete
vrerea ta ti-ai vrut-o vruta;
pentru gestul tau eroic
MAICA TARA te saluta.

(*Crinerou, crinerouri: subst. com. scornit de poet in memoria eroilor.)