Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune
C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare
Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea nelinişte eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa făr- de margini?… Lăsaţi vorba-vă pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul…

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.

Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

……………………………………………………………

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie ­
Ieri ai fost credinţa simplă ­ însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

alergam si alergam
arme inimaginare
fara sa ne-ntrebe varsta
ne-mpuscau pe fiecare.

cutezam si cutezam
oameni rai, priviri meschine
puneau viperele mortii
sa ne stearga din destine.

chiuiam si chiuiam
tot spre rosturi rostuite
multi cadeau, lasind pe lume
nuntile neimplinite.

ne-ntrebam si ne-ntrebam
daca moartea e din ceruri?
mult prea tineri, nu stiam
sa lipsim de la apeluri.

alergam si cutezam
haituind spre hau ocara
si stiam noi ca stiam
sa iubim eroic -Tara.

ne miram si ne miram
de ce sangele-n zapada
se preface-n crinerouri
si nu-si cata azavada.

flori de viata: crinerouri
oameni buni, sa tineti minte
sa saditi etern eterne
flori de dor peste morminte.

la morminte, la morminte
nu stiam noi moartea ce e
haituind monstrii rusinii
ne-am urcat in epopee.

bulevarde, bulevarde
mistuiau in flacari rosii
bibliile infantile
pe care le-au scris leprosii.

tinerete, tinerete
vrerea ta ti-ai vrut-o vruta;
pentru gestul tau eroic
MAICA TARA te saluta.

(*Crinerou, crinerouri: subst. com. scornit de poet in memoria eroilor.)

Mai vii si astăzi? Mila iar Te poartă,
De sus, spre staulul din Bethleem?
Din lume n-ai cules destul blestem?
Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă?
Spre duhuri vii, cu ingeri de lumină,
Spre inimi vii cu strălucit alai,
Si-n iesle nu e nici un fir de pai,
E numai piatra goală, numai tină.
In tainite de inimi nu e pace,
Si frig ca-n duhuri nici in pesteri nu-i.
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui
Si scutece noi n-avem din ce-Ti face.
Tu vii…Pogori in noi ca-ntr-o pustie.
Te-mpiedici in nisip din loc in loc,
Dar nu găsesti nici apă-n noi, nici foc,
Nici albe dobitoace ca să-Ti fie
Tovarasi buni in drumuri tăinuite
Si nici ciobani cu glugă de blandeti.
In noaptea noastră fară dimineti
Nu sunt cărări de raze prăfuite.
Nu si-ar găsi in noi, ca să-i indrepte,
Nici magii steaua lor cu lung fuior,
Arhanghelii, venind din cerul lor,
Ar ingheta pe nevăzute trepte.
Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va
Să dea viată golului din noi?
Astept…In duh sunt ganduri cu noroi
Si moartea-si vantură in inimi pleava.

Strigaţ din toate ţări cătră Domnul,
Ce lăcuiţ pre pământ tot omul.
Slujiţ Domnului cu bucurie,
Nainte-i să-ntraţ cu mărturie.

Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul
Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul,
Că-i suntem ai lui oameni de turmă
Şi oiţe de-i paştem pre urmă.

Prin porţâle lui să-ntrăm cu rugă,
Sama să ne ia Domnul pre strungă.
Să-i mulţămim, să-i vestim svânt nume,
Că-i bun Domnul şi slăvit în lume.

Mila lui în veci este pre ţară
Şi-n tot rodul svânta-i adevară.

Când iar începe-a ninge
Mă simt de-un dor cuprins.
Mă văd, pe-un drum, departe,
Mergând, încet, şi nins.

Sub streşină, cerdacul
Se-ntunecă mâhnit;
Stă rezemată-o fată
De stâlpu-nzăpădit.

Iubiti colegi purtand acelasi hram!
Sunt patruzeci de ani – o vesnicie!
De cand, intaia oara, ne porneam
De-aici, ca o superba herghelie
De manji nestiutori de bici si ham.
Eram frumosi: purtam vapaia pura
Care se-arata-intreaga pe figura.
Acuma, iata-ne – si mai frumosi;
De frumusete grea, interioara,
Care ne face – poate – mai sfiosi,
Caci n-are focul viu de primavara
Al astrilor puternici si gelosi,
Ci doar surasul palid care-inseamna
Caldura blanda-a soarelui de toamna.
Ei si!? Intelepciunea unei vieti
E s-o traiesti, pe fiecare treapta,
Prin ceea ce-i e propriu, si sa-nveti
a-i da, necontenit, masura dreapta.
Sa-i dam, deci, acceptatei batraneti
Prilejul de-a ne-ntineri, o clipa
Prin tot ce-a fost recolta si risipa.
Noi, toti, ne-am pregatit candva, de zbor
Aici, intre aceste ziduri sfinte.
Azi am venit sa ne rostim in cor
Recunostinta inimii, fierbinte,
Omagiul cald, al nostru-al tuturor,
Adus acum liceului prin care
Am cunoscut intaia consacrare.
Tot ca elevi, dar azi mai silitori,
Venim sa strangem generoasa mana
A unor fara seaman profesori.
Celor de-aici, si celor din tarana,
Intotdeauna le vom fi datori:
Caci tot ce le platim, pana la moarte,
Din ce ne-au dat, e doar o mica parte.
Ne-am adunat sa spunem, fara glas,
Prezent! in numele unor prieteni
ce nu-s aici; acei care-au ramas,
devreme sau tarziu, sub triste cetini;
sa ne-implinim cucernicul popas
la cerul lor cu astre scufundate
ce-asteapta azi un semn de pietate.
Suntem aici pentru-a raspunde-acum
La intrebarea: Ce-ati facut in viata?
E o-ntrebare de sfarsit de drum?
Eu cred ca nu: raspunsu-i inca-n fata.
Ci-n clipa cand il vom rosti, oricum
Ne-ar fi – carunt sau inca negru – parul,
Doar urma noastra spune adevarul.
Ne-am adunat ca sa-adunam acest
Teribil adevar al vietii noastre
Cu tot ce are mandru sau funest
Din biruinti, sperante si dezastre,
Sa nu ramana-n pulberi nici un gest,
Ci-insumat-ca un mirabil numar
Sa-l ducem impreuna, toti, pe umar.
Ne-am adunat sa ne copilarim.
Sa dezgropam din noi crenguta verde
A unui vesnic tanar vifleim
Pe care sufletul nicicand nu-l pierde,
Si-ncaruntiti cum suntem sa-l traim
Din nou: in cantecele si-n credinta
Care din leagan ne-au scaldat fiinta.
Iar daca-i scris ca orele de azi
Sa bata a suprema intalnire
Aprindeti-va sorii din obraz,
Fiti numai bunatate si iubire,
Si-orice cuvant rostiti-l in extaz!
Sarutul cel din urma, ca si-ntaiul,
Sa ne vegheze-n flacari capataiul!
Prieteni si colegi – bine-ati venit!
In lupta noastra crancena cu timpul,
Hai sa ne credem inca la zenit!
Restaurati, deci pentr-o zi, Olimpul!
Dati intalnirii nimbul cuvenit!
Din mana-n mana cupe mari sa treaca:
Zeii batrani stiu inca sa petreaca!

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

sub bluza de fildeş
sub sânul ce-ntinde-şi
boticuri rotunde de diamant
ea are cosiţe
legate cu liţe
şi coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.

ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată…)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

A venit un înger şi mi-a zis:
– Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
– Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină! îmi zise îngerul…
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
– De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
– Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină…

Visător cu degetele-i lungi pătrunde vîntul,
printre ramuri şi pe fire de păianjen
cîntă bietul ca pe-o harfă.

Albi pe fruntea ta-şi deschid subţirile pleoape
trandafirii,
fragezi ca fiorii unor tăinuite presimţiri,
tremurînd de neastîmpărul ce-ţi joacă,
viu şi cald în vine.

Lacomi şi flămînzi îmi strigă ochii,
veşnic nesătui ei strigă,
după ochii tăi – scăpărătorii –
cari luminoşi, ce-ţi sînt copilo,
nu văd niciodată umbre.

(Cartea românească, 1982)