Strigaţ din toate ţări cătră Domnul,
Ce lăcuiţ pre pământ tot omul.
Slujiţ Domnului cu bucurie,
Nainte-i să-ntraţ cu mărturie.

Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul
Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul,
Că-i suntem ai lui oameni de turmă
Şi oiţe de-i paştem pre urmă.

Prin porţâle lui să-ntrăm cu rugă,
Sama să ne ia Domnul pre strungă.
Să-i mulţămim, să-i vestim svânt nume,
Că-i bun Domnul şi slăvit în lume.

Mila lui în veci este pre ţară
Şi-n tot rodul svânta-i adevară.

Iubiti colegi purtand acelasi hram!
Sunt patruzeci de ani – o vesnicie!
De cand, intaia oara, ne porneam
De-aici, ca o superba herghelie
De manji nestiutori de bici si ham.
Eram frumosi: purtam vapaia pura
Care se-arata-intreaga pe figura.
Acuma, iata-ne – si mai frumosi;
De frumusete grea, interioara,
Care ne face – poate – mai sfiosi,
Caci n-are focul viu de primavara
Al astrilor puternici si gelosi,
Ci doar surasul palid care-inseamna
Caldura blanda-a soarelui de toamna.
Ei si!? Intelepciunea unei vieti
E s-o traiesti, pe fiecare treapta,
Prin ceea ce-i e propriu, si sa-nveti
a-i da, necontenit, masura dreapta.
Sa-i dam, deci, acceptatei batraneti
Prilejul de-a ne-ntineri, o clipa
Prin tot ce-a fost recolta si risipa.
Noi, toti, ne-am pregatit candva, de zbor
Aici, intre aceste ziduri sfinte.
Azi am venit sa ne rostim in cor
Recunostinta inimii, fierbinte,
Omagiul cald, al nostru-al tuturor,
Adus acum liceului prin care
Am cunoscut intaia consacrare.
Tot ca elevi, dar azi mai silitori,
Venim sa strangem generoasa mana
A unor fara seaman profesori.
Celor de-aici, si celor din tarana,
Intotdeauna le vom fi datori:
Caci tot ce le platim, pana la moarte,
Din ce ne-au dat, e doar o mica parte.
Ne-am adunat sa spunem, fara glas,
Prezent! in numele unor prieteni
ce nu-s aici; acei care-au ramas,
devreme sau tarziu, sub triste cetini;
sa ne-implinim cucernicul popas
la cerul lor cu astre scufundate
ce-asteapta azi un semn de pietate.
Suntem aici pentru-a raspunde-acum
La intrebarea: Ce-ati facut in viata?
E o-ntrebare de sfarsit de drum?
Eu cred ca nu: raspunsu-i inca-n fata.
Ci-n clipa cand il vom rosti, oricum
Ne-ar fi – carunt sau inca negru – parul,
Doar urma noastra spune adevarul.
Ne-am adunat ca sa-adunam acest
Teribil adevar al vietii noastre
Cu tot ce are mandru sau funest
Din biruinti, sperante si dezastre,
Sa nu ramana-n pulberi nici un gest,
Ci-insumat-ca un mirabil numar
Sa-l ducem impreuna, toti, pe umar.
Ne-am adunat sa ne copilarim.
Sa dezgropam din noi crenguta verde
A unui vesnic tanar vifleim
Pe care sufletul nicicand nu-l pierde,
Si-ncaruntiti cum suntem sa-l traim
Din nou: in cantecele si-n credinta
Care din leagan ne-au scaldat fiinta.
Iar daca-i scris ca orele de azi
Sa bata a suprema intalnire
Aprindeti-va sorii din obraz,
Fiti numai bunatate si iubire,
Si-orice cuvant rostiti-l in extaz!
Sarutul cel din urma, ca si-ntaiul,
Sa ne vegheze-n flacari capataiul!
Prieteni si colegi – bine-ati venit!
In lupta noastra crancena cu timpul,
Hai sa ne credem inca la zenit!
Restaurati, deci pentr-o zi, Olimpul!
Dati intalnirii nimbul cuvenit!
Din mana-n mana cupe mari sa treaca:
Zeii batrani stiu inca sa petreaca!

zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu şosete de diamant.
ea are părul de diamant
şi faţa de diamant
şi fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetiţe
se vede săpat un mecanism cu rotiţe
şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc
pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

sub bluza de fildeş
sub sânul ce-ntinde-şi
boticuri rotunde de diamant
ea are cosiţe
legate cu liţe
şi coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră şi mă uit la pomii de muşama.

ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată…)
aicea soarele e de zgârci, luna de porţelan
şi până şi tractoriştii îl ştiu pe de rost pe Paul Celan
şi până şi păpădia şi muşeţelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.
în şoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotiţe dinţate şi un piston de argint.
rotiţele se rotesc, pistonul pompează
şi adolescenta înaintează
târându-şi părul de diamant pe Calea Moşilor.

A venit un înger şi mi-a zis:
– Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pute iarba sub umbra ta care o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
– Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
– De ce, i-am strigat, de ce?
– Fără pricină! îmi zise îngerul…
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur
fâlfâiau în aura îngerului de aur.
El zbura aiurit,
el era cu totul şi cu totul de aur.
El se depărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
– De ce te îndepărtezi de la mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
– Fără pricină mi-a răspuns, fără pricină…

Visător cu degetele-i lungi pătrunde vîntul,
printre ramuri şi pe fire de păianjen
cîntă bietul ca pe-o harfă.

Albi pe fruntea ta-şi deschid subţirile pleoape
trandafirii,
fragezi ca fiorii unor tăinuite presimţiri,
tremurînd de neastîmpărul ce-ţi joacă,
viu şi cald în vine.

Lacomi şi flămînzi îmi strigă ochii,
veşnic nesătui ei strigă,
după ochii tăi – scăpărătorii –
cari luminoşi, ce-ţi sînt copilo,
nu văd niciodată umbre.

(Cartea românească, 1982)

Vântul este cel care mângâie
pe catifelaţii lor obrăjori
supăratele flori

Doar vântul,
ce adie câteodată atât de uşor,
încât aproape că stârneşte
curenţi de invidie
printre umbrele colorate ale fluturilor
în zbor

Şi totuşi, chipul lui cel adevărat
nicio floare nu îl zăreşte –
niciuna nu ştie
dacă vântul e trist atunci când o mângâie,
ori dacă zâmbeşte

Aşa încât, florile supărate
se înveselesc doar pe jumătate

Norocul lor este că, din când în când,
se întâmplă să le mai iasă în cale
şi câte o fetiţă ca tine,
dăruindu-le puţin parfum
din inimoara ei…cu patru petale

Soarele jos a picat,
Soarele, soarele,
Ca rochia ta din pat,
Soarele, soarele.
Cade o frunză din înalt,
Frunzele, frunzele,
Ca palma mea din părul tău cald,
Frunzele, frunzele.
Lunecă din cer o stea,
Stelele, stelele,
Ca lacrima pe faţa ta,
Stelele, stelele.

I

În sămânţă de crini
te-am înmormântat senin
ne-am iubit în clopotniţe vechi
anii se distramă
ca dantele vechi.

te caut pretutindeni Doamne
dar tu ştii că-i prea puţin
te-am înmormântat în noiembrie
când se duceau şcolăriţele la prânz
n-au ştiut că erai în căruţă
că ar fi plâns.

cum se rostogolesc stăvilarele învinse
a doborât durere în părinţi
de hârtie, carnea ta bătrână
cum să fie? – galbenă şi tristă
şi te-am iubit în vioara buneicuviinţi.

toamna şi-a lăţit în ţară rana
s-a descheiat încet la sâni
şi-o să-şi descheie mai departe haina
ca vioara bărcii ruptă din stăpâni
o să-şi descheie-n trup de sânge carnea
care mă cheamă.

ne-am plimbat de-atâtea ori pe dig
prin vântul care aduce corăbii văruite
şi înfige în cenuşă de plămâni cârlig
dar digul e cărarea melcului
din inima Domnului.

gândurile mele se duc – ca oile la păscut – în nesfârşit
plâng în fluier pe câmpie triste părţi de biografie
mă înec în deznădejde de fenomene seismice
şi pe străzi aleargă vântul ca un câine fugărit.

II

astrologii au întâlniri tăinuite
într-una din cămările împărăteşti ca fagurele de miere
unde fac viitorului întâmplări pregătite
să tălmăcească dragostea în durere.

III

calul mănâncă şarpele nopţii
grădina şi-a pus decoraţii de împărat
înstelată rochie de mireasă – lasă
să-ţi omor în infinituri, noaptea, carnea credincioasă

nebuna satului cloceşte măscărici pentru palat.

Ce româneşti sunt astăzi căsuţele din Şchei!…
Sunt vesele şi albe şi curate –
Şi totuşi, altădată, ce triste şi-ncruntate
Te-ntâmpinau aceste căsuţe strămoşeşti,
Prin care ţărăncuţele minore,
De teama slujitorilor domneşti,
Îşi ascundeau panglicele lor tricolore,
Căci zbirii stăpânirii din cetate,
Când năvăleau în Şchei să-şi încaseze birul,
Le despuiau de salbe,
Inele
Şi cercei;
Şi le-aruncau pe toate, aproape goale,-n ploaie,
Ca să-nmulţească crucile din cimitirul
Bisericuţii Sfântul Niculaie…
Aşa era pe vremea-aceea-n Şchei
Când zbirii stăpânirii din cetate
Vânau doar pungi de aur
Şi… femei…
Dar bunul Dumnezeu, care veghea
Cu ochiul său triunghiular de peruzea,
S-a mâniat de-atâta răutate…
Şi-atunci, toţi zbirii din cetate,
Cât ai clipi din ochi, au dispărut
Braşovul n-a mai fost cetate
Şi-n Şchei dreptate s-a făcut –
Dreptate sfântă, pentru lumea toată –
Aşa cum nu se mai făcuse
În Şchei de nimeni… niciodată…
Dar dacă atunci, în Şchei, s-au petrecut
Minunile pe care le-aţi văzut,
În Şchei rămâne totuşi şi astăzi, neschimbat,
Un nume vechi,
Un nume de mare Împărat,
Pe care, Dumnezeu chiar – dacă-ar vrea
Să-l schimbe –
Dumnezeu nu l-ar schimba!…
De-aceea “Împăratul Solomon”
Din firma cârciumii cu-acelaşi nume
A renunţat la sceptru şi la tron
Şi-n cârciuma din Şchei, plină de lume,
Înveseleşte şi-astăzi la fel ca-ntotdeauna
Perechile de tineri – drumeţi îndrăgostiţi –
Clienţi care se-mbată cu bere şi cu glume,
În timp ce lăutarii le miorlăie-n urechi
Refrenul nou al unei romanţe de sezon,
Ce nu-i decât refrenul romanţei foarte vechi,
Pe care-o ştiţi cu toţii –
Romanţa vieţii noastre,
Cu “banca solitară”.
Cu “brazii”
Şi cu “luna”!…