Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce
Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă.
Multe cetăţi de oameni văzu şi datini deprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăşi el nu mântui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră pieirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă ­
De-aste vorbeşte-ne asemeni puţin a Cronidului fiică.
Toţi ceilalţi precât de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mântuiţi de războaie şi de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie şi de soţie
Nimfa măreaţă-l oprea, minunata zână Calipso-n
Peştera cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă.
În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,
De când zeii-ntoarcerea-n ţară îi rânduise
În Itaca şi tot de nevoie el mântuit nu-i
La iubiţii lui. Toţi zeii-l plâng. Poseidaon
Singur ţine mânie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în ţară-i.

Pe Arges in gios
Pe un mal frumos,
Negru-Voda trece
Cu tovarasi zece:
Noua mesteri mari,
Calfe si zidari
Si Manoli – zece,
Care-i si intrece.
Merg cu toti pe cale
Sa aleaga-n vale
Loc de monastire
Si de pomenire.
Iata cum mergea
Ca-n drum agiungea
Pe-un biet ciobanas
Din fluier doinas,
Si cum il videa,
Domnul ii zicea:
– Mindre ciobanas
Din fluier doinas,
Pe Arges in sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Arges in gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai vazut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid parasit
Si neispravit,
La loc de grindis,
La verde-alunis?
– Ba, doamne,-am vazut,
Pe unde-am trecut,
Un zid parasit
Si neispravit.
Cinii, cum il vad,
La el se rapad
Si latra-a pustiu
Si urla-a mortiu.
Cit il auzea,
Domnu-nveselea
Si curind pleca,
Spre zid apuca
Cu noua zidari,
Noua mesteri mari
Si Manoli – zece,
Care-i si intrece.
– Iata zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Si de pomenire.
Deci voi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Curind va siliti
Lucrul de-l porniti
Ca sa-mi radicati,
Aici sa-mi durati
Monastire nalta
Cum n-a mai fost alta,
Ca v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar in temelii!
Mesterii grabea,
Sfarile-ntindea,
Locul masura,
Santuri largi sapa
Si mereu lucra,
Zidul radica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A duoa zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra in zadar!
Domnul se mira
S-apoi ii mustra,
S-apoi se-ncrunta
Si-i ameninta
Sa-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Tremura lucrind,
Lucra tremurind
Zi lunga de vara,
Ziua pin-in seara;
Iar Manoli sta,
Nici ca mai lucra,
Ci mi se culca
Si un vis visa,
Apoi se scula
S-astfel cuvinta:
– Noua mesteri mari,
Calfe si zidari,
Stiti ce am visat
De cind m-am culcat?
O sopta de sus
Aievea mi-a spus
Ca orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pin-om hotari
In zid de-a zidi
Cea-ntai sotioara,
Cea-ntai sorioara
Care s-a ivi
Mini in zori de zi,
Aducind bucate
La sot ori la frate.
Deci daca vroiti
Ca sa ispraviti
Sfinta monastire
Pentru pomenire,
Noi sa ne-apucam
Cu toti sa giuram
Si sa ne legam
Taina s-o pastram.
S-orice sotioara
Orice sorioara,
Mini in zori de zi
Intai s-o ivi,
Pe ea s-o jertfim,
In zid s-o zidim!
Iata,-n zori de zi,
Manea se trezi
S-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Si mai sus, pe schele,
Si-n cimp se uita,
Drumul cerceta.
Cind, vai, ce zarea?
Cine ca venea?
Sotioara lui,
Floarea cimpului!
Ea s-apropia
Si ii aducea
Prinz de mincatura,
Vin de bautura.
Cit el o zarea,
Inima-i sarea,
In genuchi cadea
Si plingind zicea:
„Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa faca piraie,
Sa curga siroaie,
Apele sa creasca,
Mindra sa-mi opreasca,
S-o opreasca-n vale,
S-o-noarca din cale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Si curgea deodata
Ploaie spumegata
Ce face piraie
Si imfla siroaie.
Dar oricit cadea,
Mindra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Si s-apropia.
Manea mi-o videa,
Inima-i plingea,
Si iar se-nchina,
Si iar se ruga:
„Sufla, Doamne,-un vint,
Sufla-l pe pamint,
Brazii sa-i despoaie,
Paltini sa indoaie,
Muntii sa rastoarne,
Mindra sa-mi intoarne,
Sa mi-ontoarne-n cale,
S-o duca devale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Si sufla un vint,
Un vint pre pamint,
Paltini ca-ndoia,
Brazi ca despoia,
Muntii rasturna,
Iara pe Ana
Nici c-o inturna!
Ea mereu venea,
Pe drum sovaia
Si s-apropia
Si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Mesterii cei mari,
Calfe si zidari
Mult inveselea
Daca o videa,
Iar Manea turba,
Mindra-si saruta,
In brate-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
_ Stai, mindruta mea,
Nu te sparia,
Ca vrem sa glumim
Si sa te zidim!
Ana se-ncredea
Si vesel ridea.
Iar Manea ofta
Si se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la gleznisoare,
Pin’ la pulpisoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai ridea,
Ci mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Agiunga-ti de saga,
Ca nu-i buna, draga.
Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Trupusoru-mi fringe!
Iar Manea tacea
Si mereu zidea;
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la gleznisoare,
Pin’ la pulpisoare,
Pin’ la costisoare,
Pin’ la titisoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plingea
Si mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe!
Manoli turba
Si mereu lucra.
Zidul se suia
Si o cuprindea
Pin’ la costisoare,
Pin’ la titisoare,
Pin’ la buzisoare,
Pin’ la ochisori,
Incit , vai de ea,
Nu se mai videa,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Viata mi se stinge!

Pe Arges in gios,
Pe un mal frumos
Negru-voda vine
Ca sa se inchine
La cea monastire,
Falnica zidire,
Monastire nalta,
Cum n-a mai fost alta.
Domnul o privea
Si se-nveselea
Si astfel graia:
– Voi, mesteri zidari,
Zece mesteri mari,
Spuneti-mi cu drept,
Cu mina pe pept,
De-aveti mesterie
Ca sa-mi faceti mie
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa?
Iar cei mesteri mari,
Calfe si zidari,
Cum sta pe grindis,
Sus pe coperis,
Vesel se mindrea
S-apoi raspundea:
– Ca noi, mesteri mari,
Calfe si zidari,
Altii nici ca sint
Pe acest pamint!
Afla ca noi stim
Oricind sa zidim
Alta monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasa
Si mult mai frumoasa!
Domnu-i asculta
Si pe ginduri sta,
Apoi poruncea
Schelele sa strice,
Scari sa le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece mesteri mari,
Sa mi-i paraseasca,
Ca sa putrezeasca
Colo pe grindis,
Sus pe coperis.
Mesterii gindea
Si ei isi facea
Aripi zburatoare
De sindrili usoare.
Apoi le-ntindea
Si-n vazduh sarea,
Dar pe loc cadea,
Si unde pica,
Trupu-si despica.
Iar bietul Manoli,
Mesterul Manoli,
Cind se incerca
De-a se arunca,
Iata c-auzea
Din zid ca iesea
Un glas nadusit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Mestere Manoli!
Zidul rau ma stringe,
Titisoara-mi plinge,
Copilasu-mi fringe,
Viata mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochi-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvirtea,
Si de pe grindis,
De pe coperis,
Mort bietul cadea!
Iar unde cadea
Ce se mai facea?
O fintina lina,
Cu apa putina,
Cu apa sarata,
Cu lacrimi udata!

Laudator temporis acti?
Dimpotrivă:
sprintena,
mima mea
paşte zina de mâine.
Înnebunită de naşteri,
zarea
cu pântecul flasc
respiră ca un golf magic.

Vânt mai înalt nu cunosc:
sub stindarde în zdrenţe
viscerele lumii
răcnesc,
în gavanele dreptilor
sunt găuriţi butucii
de la roţile Carului Mare.

Admirabil:
voi zidi
şi eu
pulberea şi-adevărul,
în lacrima incunabulelor
am s-ating zorile.

Sunt schimbul trei
al Vandaliei,
stilul delfin!
Aşteptaţi-mă doar o clipă:
să aşez capul Sfinxului
într-o vază…

Un curcubeu aiurit
si hoinar si rebel
mi-a facut semn
sa ma duc dupa el.

Si m-am dus
ca un copil supus
si cuminte,
crezind in culorile lui
sclipinde.

De-abia cind l-am ajuns
am vazut
ca-i un sarlatan,
un golan deloc sentimental
si extrem de banal.

In loc de multele culori
fermecatoare
si-atragatoare,
era doar un reflex de soare,
rasturnat boem
pe un val de mare
ce lasa doar loc
de…interpretare.

Uiet, urlet s-aude! colcăie, sare pământul,
Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesneşte.
Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, ţipăt s-aude,
Spontaneu lumea se-nchină. Domnul trece-n mânie.

Şi crima se ascunde, păcatu-ncremeneşte;
Tot păcătosu-aşteaptă al lumii, al său finit;
Pământul îl înghite şi cerul îl striveşte,
Iar dreptul la cer cată, şi Domnul s-a-mblânzit

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ce spaimă fu aceasta! S-a-ngreuiat pământul
Flori prin a lui vine fulgeră, şerpuiesc!
Îşi scutură povara, că a pierit Cuvântul:
Se bucură nedrepţii, săracii flămânzesc.

Şi câtă fărdelege pe dânsul îl apasă!
De sus câtă trufie striveşte pe sărac!
Sudori de sânge câte p-a trântorilor masă
Şi ce de viclenie! ce noduri se desfac!

Şi lenea se îmbuibă când muncitorul geme,
Când gheara nedreptăţii într-însul s-a înfipt;
Din carnea lui sfâşie, stăpână p-a lui vreme,
Stăpână p-a lui pâine, pe viaţa-i mai cumplit.

Ecclesia căzută e mută, surdă, tace.
În van săracul strigă: “O, mater, ajutor!”
E vitregă-a lui mater; pământul n-are pace,
Să tacă biata oaie când lupul e păstor.

Această Doamnă mare, a Domnului mireasă,
Fierbinte la toţi mater, odată consola
Pe tot carele plânge, ş-o turmă d-oi aleasă
Şi un păstor la lume şi pacea anunţa.

S-au dus timpii aceia; şi Anticrist domneşte,
Despot pe lumea-ntreagă, cu varga sa de fier
Altarele distruge, corumpe şi zdrobeşte,
Şi ţipete de sânge se nalţă pân’ la cer.

Se va deschide cerul, Cuvântul iarăşi vine,
De vii şi de morţi jude. Şi mii de cherubimi
Pe palmele de flăcări p-al omului fiu ţine,
Şi lauda răsună prin mii de serafimi.

Cea cu ochi mulţi ştiinţă sunt iuţii cherubimii,
Ce va mări pe omul şi-l va reîntregi;
Şi caritatea, pacea sunt blânzii serafimii,
În care cel ce geme atuncea va trăi.

Se vor scula şi morţii să stea la judecată,
Cuvântul va alege pe caprele din oi.
Popoarele sunt morţii ce viaţa nu le-e dată,
Ce mintea le-nviază, le scoală din nevoi.

Iar oaia e săracul ce laptele îşi mulge
Şi-şi dă şi a sa carne cezarului spurcat;
Şi capra e-ngâmfatul satrap care o smulge
Şi sângele i-l suge, când laptele-a secat.

Veţi fi d-a dreapta, popoli, când va domni
Cuvântul.
Răbdare, că într-însul cei umili vor trăi,
Ş-a voastră moştenire va fi atunci pământul;
Răbdaţi, n-ardicaţi braţul, că pacea va domni.

Şi când e-ntre voi pace, Cuvântul iute vine,
El numai după fapte va împărţi şi da;
Căci cumpăna dreptăţii în dreapta sa el ţine,
Şi fapta-n ea atârnă, şi fapta va lua.

Sudaţi, despicaţi brazda, nutriţi lenea ce zace,
Daţi pâinea voi şi vinul, le daţi la câţi le cer;
Că sacra-vă laboare îndată se preface
În sângele şi carnea a Domnului din cer.

O, farisei! pierit-a a voastră-mpărăţie,
Când va veni Cuvântul nu-l veţi mai condamna;
Cu glorie el vine şi vine cu tărie,
Pieri-va răutatea când el va domina.

S-au dus zilele voastre, zile de asuprire,
De dol, de nedreptate, de crime, vulpenii,
De ură, de discordii, de sângiuri, de murire,
Căci va domni viaţa, şi morţii vor fi vii.

Aşa se roagă omul către cerescul tată:
“Vie împărăţia şi fie voia ta!”
Căderea voastră-aşteaptă credinţa cea curată,
La cer aceasta strigă, şi cerul îi va da.

(1839)

Au long des peupliers en vain
Je suis souvent passé,
Me connaissaient tous les voisins-
Mais tu m’as ignoré.

Vers ta fenêtre qui brillait
Je regardais épris
Quand tout un monde comprenait-
Tu ne m’as pas compris.

Combien de fois, mon grand amour
Réponse a attendu!
Si tu m’avais donné un jour,
Heureux m’aurais rendu;

Si l’on avait été amis
Dans notre tendre ardeur
En écoutant ta bouche ainsi,
Une heure et que je moure.

Si tes yeux m’avaient donné
Rien qu’un seul rayon,
Une autre étoile aurait brûlé
Devant les horizons.

Tn eusses vécu à jamais
Au long des temps, des vies
Avec tes bras prenant l’aspect
Du marbre froid exquis;

Image toujours adorée,
N’ayant plus de pareilles
Les fées qui viennent des contrées
Où naissent les merveilles.

Aux yeux païens je t’aimais tant
Aux yeux si lourds de peine
Que me laissèrent les parents,
Ma race très ancienne.

Aujourd’hui je ne regrette
Que moins souvent j’y passe,
Qu’en vain se pencbe encor la tête
Pour me revoir, hélas !

Car tu ressembles maintenant
Aux autres dans ton port,
Je te regarde indifférent
De l’oeil glacé de mort.

Mais tu devais t’abandonner
A ce profond mystère,
Et sous l’icône rallumer
Bougie d’amour sur terre.

Ce stranii lucruri dorm în suflet şi cum nu uită el nimică
Din cîte le închizi într-însul, ca într-o urnă funerară;
E iarnă azi şi, fără voie, eu văd o zi de primăvară;
Şi mă simt iarăşi lîngă tine, pierduta, dulcea mea amică…

În casa toată urcă pacea unei vieţi întemeiate.
Şi la un ceas, un ram apare pe zidul alb, deasupra noastră,
Şi nu-i un ram cu adevărul, ci numai umbra lui albastră,
Pe care-o mînă nevăzută îl leagănă-n mişcări ritmate.

Şi-acuma preajma-ncepe-un cîntec, şi-ncet pe ramura-nclinată
Vîslind cu aripile-n cruce, se lasă două păsărele,
Şi nu ştiu gura lor de umbră ce-au pus atuncea dragei mele,
Dar ştiu că clipa asta dulce n-am mai uitat-o niciodată…

La depărtări şi pretutindeni, se face iarăşi primăvară,
Şi dulcea fantasmagorie a umbrelor ce-au fost s-aşază
Pe zidul alb, ca şi atuncea, în liniştitul ceas de-amează,
În care ne-am iubit o clipă supt ramura imaginară.

La cea casă colo-n vale [bis]

Măi Crăciune, măi

Fac fetele şezătoare

Tăte torc, tăte-nşirează
Numa’ una lăcrimează

Fata mamii di ce plângi?

Da’ cum focu’ nu m-oi plânge

M-o cerut fecior de crai
N-ai vrut mamă să mă dai

O fată la-mpărătie
Vede haine ş-avuţie

O fată la-mpărăteasă
Vede haine de mătasă

bucura-te doamne cu ce ne-ai luat
si pastreaza-ti restul
maruntisul de junghiuri si scarlatine
si ne iarta noua fericirile nostre
precum si noi vom ierta
nenorocirile altora