ACTUL II
(Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă)
SCENA I
Veta, Chiriac
Veta: Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de unsprezece… Cine ştie? Vine fără veste!
Chiriac: Aş! Mai are două ceasuri bune de alergat; nu poate veni aşa degrab’.
Veta: De unde ştii ce se-ntâmplă? Paza bună trece primejdia rea.
Chiriac: N-ai grijă, dragă, când îţi spui eu că nu vine; are să meargă până la Cotroceni, ce te gândeşti? Nu-l ştii pe el că umblă agalea?…
Veta: Bine, dar aş vrea şi eu să mă culc; zău, sunt obosită grozav. Ştii tu că de ieri seară de când ne-am certat, până acum n-am închis ochii?
Chiriac: Ei! D-apoi eu i-am închis!
Veta: Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată şi du-te şi tu de te culcă. Mâine ai să ieşi la ezirciţ; ai uitat că trebuie să te scoli până-n ziuă?
Chiriac: Bine zici! Cum să uit, se poate? Mâine trebuie să mă scol la patru ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să luăm doi oameni din companie, ca să ridicăm pe Tache pantofarul de la Sfântul Lefterie.
Veta: Apoi mi-a spus leliţa Safta, că-i bolnav de lingoare.
Chiriac: Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sunt bolnav? Nu mă priveşte pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezante la ezirciţ.
Veta: (tresărind, ca cum ar fi auzit ceva) Ia taci! (ascultă.) Mi s-a părut că umblă cineva pe portiţă. ‘Aide, Chiriac, sărută-mă şi du-te.
Chiriac: (o sărută)
Mâine seară nu te mai duci la „Iunion”?
Veta: Nu, nu mai mă duc fără tine… Dar tu… nu uiţi ce mi-ai făgăduit, – n-o să mă mai necăjeşti niciodată?
Chiriac: Niciodată. (o sărută, o strânge-n braţe şi pleacă.) Bonsoar. (se mai întoarce spre a repeta jocul şi iese în stânga planul din fund.)
Veta: (singură, fredonează încet, coborând la masă)
„Într-un moment de fericire,
Stelele s-au umplut de dor
Şi, printr-o perlă de iubire,
Mi-au revărsat raze lor.”
(fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute de unsprezece… Să mă culc… Ce obosită sunt! Nu mai pot… (şade lângă masă, deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac.) Ah! Ah! Chiriac! (fredonează întâia strofă din „Portretul” de d. G. Sion.)
„Când ore de-ntristare vor turbura vreodată
Frumoasa-ţi inimioară, tu vei portretul meu,
Şi crede că eu sufer cu tine deodată,
Şi c-amândoi atuncea compătimim mereu.”
(Urmează mai încet; micşorează lumina lămpii de tot şi începe a se pregăti de
culcare. – Uşa din fund se deschide încet în vremea asta, şi se arată Rică
Venturiano; odaia este foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.)
SCENA II
Veta şi Rică Venturiano, apoi Jupân Dumitrache şi Ipingescu de afară
Rică: (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere) Angel radios!
Veta: (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân) A!
Rică: (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea) Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun…
Veta: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
Rică: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.
Veta: Turbat?… Domnule, spune-mi degrab’, c-aminteri, strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?
Rică: (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul) Cine sunt? Mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi neferic, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire.
Veta: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine! Ăsta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!
Rică: (cu mâinile rugătoare) Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă; aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut… Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?
Veta: Eu?
Rică: Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.
Veta: Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi-am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii dumneata cu cine vorbeşti?
Rică: Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am văzut d-atunci seara de la „Iunion”…
Veta: De la „Iunion”? (caută cu gândul.)
Rică: Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea până la Stabiliment. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi pe aci, te-am curtat la nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit… pentru ca să-ţi repet că: (cade iar în genunchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie poetică, plină de… (urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.)
Veta: (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe izbucnind de râs) Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!
Rică: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?
Veta: Da’ cum, Doamne iartă-mă! Să nu râz?… Vezi bine că râz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti?… Mă cunoşti?… Ştii bine cine sunt?
Rică: Cum să nu ştiu! Tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele, tu eşti…
Veta: (care trece la lampă, i măreşte focul şi se pune cu chipul în bătaia luminii) Zău? Ia uite-te bine! (râde.)
Rică: (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi împiedicându-se) Madam! Să am pardon! Scuzaţi! Cocoană! Considerând că… adică, vreau să zic, respectul… pardon… sub pretext că şi pe motivul… scuzaţi… pardon…
Veta: (râzând) Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi curând din casa asta, că, Doamne fereşte! De te-o călca aici bărbatu-meu (accentuând) mitocanul… De!…
Rică: Scuzaţi… pardon…
Veta: Apoi zău nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie şi e în stare a fi capabil să te omoare.
Rică: (speriat) Să mă omoare!
Veta: Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ţi-a tăiat drumul câinii şi nu te-a lăsat să intri în uliţa noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deşteptat pe Chiriac…
Rică: Chiriac!
Veta: Da, tejghetarul nostru, şi au ieşit amândoi, unul pe maidan şi altul pe la poartă ca să te prinză în uliţă. Încă Chiriac luase şi levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseşi…
Rică: (îngrijat) Levorverul!… Madam, vă rog binevoiţi a-mi da drumul d-aici de urgenţă…
Veta: Ei! Ştii că-mi place! Ce! Te ţiu eu? Du-te, uşa-i deschisă; du-te repede, şi bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu, că te cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! Te umflă.
Rică: Mă umflă!… (vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.) Cocoană, eşti o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiţi asigurarea înaltei stime şi profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-voastre prea supus şi prea plecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul „Vocea Patriotului Naţional”, publicit şi studinte în drept…
Veta: În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie! Du-te odată, ori ţi s-a făcut pesemne de vun conflict…
Rică: Nu, madam, nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să paţ nici un conflict!
Veta: Apoi, atunci du-te! Ce mai stai?
Rică: Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar!
Veta: ‘Aide! (vrea să-l conducă până la uşă; când vrea să deschiză uşa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui jupân Dumitrache în curte. – Rică şi Veta coboară înspăimântaţi.)
Jupân Dumitrache: (afară în curte) Îţi spui că i-am văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac! Spiridoane!
Veta: (îngrozită) Muziu! Domnule! M-ai nenorocit, şi dumitale atâta ţi-a fost! Fugi, fugi, că te omoară!
Rică: Aoleo! (se repede să fugă pe uşă.)
Veta: (oprindu-l) Nu p-acolo!
Jupân Dumitrache: (d-afară) Dacă nu i-o ajunge ce i-oi da eu moftangiului, să-mi tai mie favuridele!
Ipingescu: (tot d-afară) Rezon! (se aud paşi repezi suind scările.)
Rică: (desperat) Madam, cocoană! Ai mizericordie de un june român în primăvara existenţii sale! De-abia douăzeci şi cince de roze şi jumătate înnumăr, douăzeci şi şase le împlinesc tocmai la sfântul Andrei… Scapă-mă!
Veta: Da… dar pe unde? A! Pe fereastra asta; ieşi curând, treci binişor pe schele la stânga, lasă-te pe scară în capătul binalii; jos e o portiţă scurtă, care dă în maidan… Fugi iute!…
Rică: (iese pe fereastră, se loveşte cu capul de zid şi-şi turteşte pălăria) Pardon!… Scuzaţi!… Bonsoar! (dispare pe fereastră, paşii se apropie.)
SCENA III
Veta singură, apoi Dumitrache şi Ipingescu
Veta: A scăpat sărmanul… Ce comedie! Doamne sfinte! Dacă-l prindea Chiriac, îl omora. Vezi dumneata cine mi-a fost soră-mea Ziţa! D-aia se ţinea dumneaei de capul meu să tot batem grădinile; era amorezată. Şi eu, proastă, să nu ştiu nimic, şi să-mi fac zile amare cu Chiriac din pricina lui musiu ăsta… Bine că a scăpat, vai de el; acum trebuie să-i sfârâie călcâiele pe maidanul lui Bursuc. (coboară la masă şi se face că lucrează. Uşa din fund se deschide de perete şi intră furioşi jupân Dumitrache şi Ipingescu cu săbiile scoase.)
Jupân Dumitrache: (înaintează strajnic) Cocoană! Cine a fost acum aici? (Ipingescu caută cu ochii în toate părţile, se uită pe sub pat, pe sub masă, peste tot.)
Veta: Cine să fie?
Jupân Dumitrache: (fierbând) Cine să fie?… Ştiu eu cine să fie? Dacă aş şti, nu te-aş întreba.
Ipingescu: Rezon! (caută mereu.)
Veta: Ei! Ştii că eşti nu ştiu cum! Ce vii aşa turbat? Uite, cu sabia scoasă, ca la bătălie.
Jupân Dumitrache: Nu râde, cocoană, după ce că paţ un afront tocmai la ce-am ţinut eu, nu râde; du-te dincolo, cocoană!… De ce nu te-ai culcat pân-acum?
Veta: Zău, că nu eşti în toată firea! Auzi că de ce nu m-am culcat; pentru că nu mi-a fost somn. Ce! Vrei să mă culc şi să-mi las lucru? Mâine e sărbătoare, trebuie să mă gătesc să merg la biserică.
Ipingescu: Rezon!
Jupân Dumitrache: Cocoană, du-te dincolo, aci avem treabă; du-te curând. (umblă agitat, strigând.) Spiridoane! Spiridoane! Chiriac! Spiridoane! Chiriac! (către Veta.) Rău ai făcut, cocoană!
Veta: Ce rău? Ce visezi? Ce-am făcut?
Jupân Dumitrache: Ştii dumneata bine! Dumneata să tragi păcatul de ce s-o întâmpla (sinistru), că are să se întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că merg la cremenal!
Veta: Eşti nebun! (aparte.) Acu nu mai mi-e frică.
Jupân Dumitrache: (strajnic la culme) Du-te, cocoană, şi nu râde.
Veta: Iaca, mă duc. (iese răzând în stânga planul întâi.)
SCENA IV
Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu, apoi Spiridon
Jupân Dumitrache: Ştii (se îneacă de emoţie), mă stăpânesc, adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic lucru formal, ca să n-o ruşinez.
Ipingescu: Rezon!
Jupân Dumitrache: Ştii cum e dânsa…
Ipingescu: Coana Veta? Ruşinoasă,… mie-mi spui?
Jupân Dumitrache: (plimbându-se agitat) Adică chiar în casa mea să nu pot eu pune mâna pe bagabontul? Că n-a avut pe unde ieşi; altă scară nu mai are casa. (strigă.) Spiridoane! Chiriac! Chiriac! Spiridoane!
Spiridon: (vinde din dreapta, cu părul vâlvoi, sculat zăpăcit din somn) Ce-i porunca, jupâne?
Jupân Dumitrache: Porunca? Vino să-ţi dau poruncă. (îl ia de păr.)
Ipingescu: Hahahaha! Dă-l, dă-l căţeaua!
Jupân Dumitrache: Apoi parcă ne-a fost vorba, musiu Spiridoane băiete, să nu te mai găsesc dormind când mă-ntorc acasă! Na poruncă! Na poruncă! Mai na poruncă! Să-ţi mai treacă de piroteală!
Spiridon: (plângând) Auliu, jupâne, auliu! Ce ţi-am făcut eu, jupâne, dacă am dormit?
Ipingescu: (strajnic cătră Spiridon) Pentru ce nu eşti prezent la apelul nominal?…
Spiridon: Auliu! (se jeleşte.)
Jupân Dumitrache: Taci! Unde-i Chiriac?
Spiridon: (fugind într-un colţ) Nu ştiu…
Jupân Dumitrache: (se repede la el; Spiridon fuge) Da’ să mănânci şi să dormi ştii?
Spiridon: Doarmne în odaia dumnealui, jupâne.
Jupân Dumitrache: Doarme? Toţi dormiţi, dormirea-ţi somnul ăl lung! Pâinea ştiţi să mi-o mâncaţi. Cheamă pe Chiriac degrabă… mergi!
Ipingescu: (cătră Spiridon, bătându-i din picior) Urgent! (Spiridon iese degrab’ în stânga.)
Jupân Dumitrache: Chiriac! Chiriac!… Eu arz în foc şi toţi trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist şi lor de somn le arde… Chiriac!
SCENA V
Aceiaşi – Chiriac, apoi Spiridon
Chiriac: (Ştergându-se la ochi, în costum de noapte, vine moale de somn, din stânga) Ce-i jupâne? Ce s-a aprins? Arde? Unde arde?
Jupân Dumitrache: (luându-l de mână şi aducându-l în faţa scenii) Chiriac! (scurt.) M-am nenorocit!
Chiriac: Pentru ce?
Jupân Dumitrache: S-a dus ambiţul!
Chiriac: Cum?
Jupân Dumitrache: Tocmai la ce am ţinut…
Chiriac: Ce?
Jupân Dumitrache: Mi s-a necinstit onoarea de familist!
Chiriac: Aş! nu se poate; ţi s-a părut!
Jupân Dumitrache: Am văzut cu ochii.
Chiriac: Aş! Aşa m-ai speriat şi alaltăieri seara; aşa ţi se năzare dumitale.
Jupân Dumitrache: Chiriac, întreabă şi pe nenea Nae!
Ipingescu: (grav) Aprob pozitiv.
Chiriac: (dezmeticit) Cum? Când? Unde? Cine?
Jupân Dumitrache: Bagabontul!
Chiriac: Ei?
Jupân Dumitrache: Maţe-fripte, Chiriac puiule, l-am văzut din uliţă pe fereastră aici în casă… cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap.
Ipingescu: Idem.
(Spiridon intră din dreapta.)
Chiriac: Aici în casă? Nu mă băga-n păcate, jupâne!
Spiridon: (aparte) Cu ochelari? Cu giuben? E persoana cocoanii Ziţii. (iese pe furiş prin fund.)
Jupân Dumitrache: L-am văzut cu ochii mei, şi nu se poate să fi ieşit d-aici, că n-avea pe unde! Pe scară m-am suit eu cu nenea Nae, trebuia să dau piept în piept cu el. Trebuie să fie aici în casă ascuns. – Trebuie să-l găsim. (iese în dreapta.)
Chiriac: (bătându-se-n piept) Las’ pe mine, jupâne.
Ipingescu: (care se află la fereastra din stânga) Să am pardon: fereastra asta dă pe schele, schelele merg până-n capătul binalii.
(Jupân Dumitrache reintră şi iese căutând în stânga.)
Chiriac: Da.
Ipingescu: Ei! Acolo nu-i scară? Dacă o fi ieşit pe aici pe fereastră, s-a dus, a scăpat pe maidanul lui Bursuc.
Chiriac: Nu se poate să fi găsit scara. Schelele se-nfundă în podul grajdului; podul nu-i podit până acuma, e gratie numa, şi scara este în partea ailaltă, în dosul binalii.
Jupân Dumitrache: (reintră în stânga desperat) Mi s-a dus ambiţul, nu mai voi să ştiu de nimic! Mi s-a necinstit onoarea de familist, acum nu mai îmi pasă măcar să intru şi-n cremenal! (căutând cu ochii, găseşte bastonul lui Rică uitat pe scânduri lângă scaunul unde acesta a căzut în genunchi la intrare. – Chiriac şi Ipingescu caută şi ei în toate părţile.) Chiriac! Chiriac! puiule, uite! (arată bastonul.) Mai zi că mi s-a părut.
SCENA VI
Aceiaşi – Veta din stânga
Veta: Ce e, frate, ce e?
Chiriac: (cu putere cătră ea) Nu scapă el, cocoană, nici mort din gheara mea!
Jupân Dumitrache: (asemenea) Da, cocoană, nici mort.
Ipingescu: (asemenea) Absolut!
Chiriac: ‘Aide, jupâne, ‘aide, nene Nae! (vrea să se repează peste fereastră cu puşca-n mână.)
Veta: (aleargă şi se pune în dreptul ferestrii) Sunteţi nebuni? Vreţi să se rupă schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că schelele sunt părăsite de trei săptămâni? Vrei să te prăpădeşti?
Chiriac: Lasă-ne cocoană! (vrea s-o dea în lături, ea nu se lasă.)
Jupân Dumitrache: (asemenea) Lasă-ne cocoană!
Ipingescu: (asemenea) Pardon!
Veta: (lui Chiriac) Iar te iei după vreo bănuială de-a dumnealui, iar? Ai uitat ce…
Jupân Dumitrache: Da, bănuială… cu ochilari la nas şi cu giobenu-n cap!
Chiriac: (se luptă cu Veta) Lasă-mă, cocoană! (scapă din mâinile ei şi iese pe fereastră.)
Veta: (şovăie şi cade pe scaun) Chiriac!
Jupân Dumitrache: Înainte, Chiriac! Înainte, nene Nae! (iese pe fereastră, Nae Ipingescu îl urmează.)
Veta: (sculându-se şovăind, scoate capul pe fereastră) Chiriac! Chiriac! Binişor! Să nu cazi!
SCENA VII
Veta, Ziţa
Ziţa: (intră prin fund repede) Ce e, ţaţo? Ce s-a întâmplat? Mi-a spus Spiridon…
Veta: (sculându-se repede de pe scaun) Ziţo, Ziţo, tu mi le faci toate, tu m-au dus la „Iunion”, tu ai dat nas amploiatului să se ţie după nooi, de mi-am găsit beleaua cu Chiriac…
Ziţa: Cu Chiriac?
Veta: (dregând-o) Cu dumnealui, cu Chiriac, cu toţi; l-ai chemat să vie, şi în loc să vie la tine a venit aici.
Ziţa: Şi?…
Veta: Şi tocmai când să-i dau drumul înapoi pe uşe, iacătă-i dumnealui cu Nae ipistatul se suia pe scară strigând ca nişte turbaţi…
Ziţa: Şi pe urmă?
Veta: L-am făcut scăpat pe fereastră, i-am dat drumul pe schelă, ca să iasă pe la spatele binalii, pe portiţa dinspre maidan.
Ziţa: (cu spaimă) Pe portiţa dinspre maidan!
Veta: Da, pentru că pe scara a mare s-ar fi întâlnit piept în piept cu dumnealui.
Ziţa: (zdrobită) Ţaţo! Per l’amour di Dieu! Portiţa dinspre maidan e încuiată; adineori am vrust să viu eu p-acolo, ca să nu mai ocolesc, şi a trebuit să mă întorc iar pe uliţă ca să intru în curte.
Veta: Încuiată? Şi ulucile sunt de doi stânjeni! Atunci persoana în chestie n-a putut fugi! Ziţo, Ziţo! E primejdie! dumnealui e grozav, Chiriac e nebun!
Ziţa: Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară!
Veta: Chiriac a luat puşca cu spangă şi dumnealui a scos sabia…
Ziţa: Nu mai spune ţaţo, că mor! (se aude o dărâmare de scânduri.)
Veta: Taci! (ascultă amândouă.)
Jupân Dumitrache: (de afară) Aţin’te, Chiriac!
Ipingescu: (de afară) Stai! În numele Costituţiunii!
Veta: (îngrozită) L-a prins!
Ziţa: (asemenea) Ah! Mor!
Veta: Sunt în curte, ‘aide să mergem degrabă. Tu ai făcut încurcătura, tu s-o descurci! ‘Aide repede de scapă omul din primejdie.
Ziţa: ‘Aide! (Amândouă pornesc să iasă prin fund; când ele vor să păşească pragul, s-aude alt zgomot afară şi strigăte.)
Glasul lui Jupân Dumitrache: Nu le lăsa, Chiriac! (zgomot, strigăte şi o detunătură de puşcă.)
Veta: Chiriac!
Ziţa: Monşerul meu! (ies amândouă desperate.)
SCENA VIII
Rică Venturiano, apoi Spiridon
Rică: (Coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte a spaimă din când în când şi îl apucă slăbiciune la încheieturi.) Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă-mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului României, protege-mă; şi eu sunt român! (răsuflă din greu şi îşi apasă palpitaţiile.) O ce noapte furtunoasă! Oribilă tragedie! (i se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de peripeţiuni!… Ies pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe schele! Mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii… Destinul mă persecută implacabil… Schelele se-nfundă; nici o scară… Cocoana perfidă mă indusese în eroare… Vreau să mă-ntorc şi d-odată auz pe inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment… O inspiraţiune,… – eu ca poet am totdeauna inspiraţiuni! – m-ascunz în butoi! Paşii inimicilor s-apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă; eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n-auz… Toţi se depărtează… Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi douăzeci… oră fatală pentru mine! – Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşele pe schele şi mă pomenesc înapoi aci… Ce să fac? Pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă… (pune mâna la frunte şi caută în gând.) Da, am găsit-o! Să ies pe uşe. (merge repede în vârful degetelor la uşa din fund, o deschide; afară, în sală, e beznă.) Obscuritate absolută! (merge la fereastră.) A! Auz paşi; vine cineva pe schele. (se repede la uşa din dreapta, a odăii lui Spiridon.) P-aici! (Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc amândoi în piept.) Ah! Cum m-ai speriat! (îi vine rău.)
Spiridon: Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare, trebuie să fugi! Dacă o pune mâna pe dumneata, te omoară…
Rică: Mă omoară?… Scapă-mă, băiete, scoate-mă de aici… Pe unde să ies? (pornind spre uşa din dreapta, pe unde a intrat Spiridon.) Pe aici…
Spiridon: Nu se poate. (îi taie drumul.) Odaia d-acolo răspunde toto pe scara a mare; vrei să te-ntâlneşti cu ei piept în piept?
Rică: Nu, nu voi; dar atunci ce-i de făcut! Existenţa mi-este periclitată. Voi să scap. Scapă-mă: îţi dau bacşiş trei sferturi de rublă.
Spiridon: Trei sferturi de rublă: şase pachete de tutun! Te scap.
Rică: Cum? Pe unde? Spune-mi iute, că mi-e degrabă, îmi vine stenahorie.
Spiridon: Dumneata stăi aici. Eu mă duc colea în odăiţă (la dreapta), deschiz uşa care dă în scară, cum i-oi vedea că se urcă sus, te chem în odaie, închidem uşa de la mijloc, şi când or intra cu toţii aici, îţi dau drumul pe dincolo pe scară, te cobori şi ieşi repede pe poartă… Lasă că te scap, n-ai grijă.
Rică: Da, du-te degrabă!
Spiridon: (cu şiretenie) Apoi, nu-mi dai?
Rică: Ce?
Spiridon: Ce mi-ai făgăduit.
Rică: Ba da, îţi dau. (se caută în toate buzunarele şi completează suma din mărunţele; Spiridon o socoteşte cu scumpătate.) Băiete, (solemn) tânărule! Ştii tu în ce poziţiune mă găsesc? Ştii tu ce pericol mă ameninţă?
Spiridon: Ba bine că nu! Dacă n-oi şti eu păpara lui jupânul!… Hehei! Lasă; dacă n-ăi putea scăpa…
Rică: ‘Ai? (şovăie.)
Spiridon: Ai să vezi şi dumneata al dracului ce e… De ce-i zice lui „Titircă Inimă-Rea”?
Rică: Nu, nu voi să văz, scapă-mă.
Spiridon: (cam rece) Ei! Lasă, dacă oi putea, te scap eu, fireşte.
Rică: A! (şovăie.) Auz zgomot pe scară; se suie… (şovăie.) Aleargă; scapă-mă! (Spiridon iese încet în dreapta, numărând gologanii; Rică îl zoreşte de la spate.)
SCENA IX
Rică, Dumitrache, Chiriac, Ipingescu, Ziţa şi apoi Veta
Rică: (o clipă singur; joc de scenă mută; deodată se aud în odaia din dreapta palme, şi Spiridon ţipând) A! (paşi pe scară; Rică se repede la uşa din dreapta.)
Jupân Dumitrache: (întâmpinându-l cu sabia scoasă) Stăi!
Rică: (dându-se înapoi) Sunt mort, sfinte Andrei! (se repede la fereastra schelelor în stânga.)
Chiriac: (întâmpinându-l, sare pe fereastră în scenă, cu puşca cu baionetă în mână, ca de asalt) Stăi!
Rică: (dându-se înapoi şovăind) Geniu bun al venitorului României! (se repede la uşa din fund.)
Ipingescu: (întâmpinându-l cu sabia scoasă) Stăi! (recunoscând pe Rică, îi cade sabia din mână.) Nu mă nebuni, onorabile! Dumneata eşti?
Rică: (tremurând grozav) Eu!
(Ziţa intră prin fund.)
Jupân Dumitrache: Ce pofteşti, mă musiu? (se repede să-l umfle. ZIţa i sare-n piept şi-l opreşte.)
Chiriac: (trânteşte puşca şi scuipă în palme) Lasă-mi-l mie, jupâne! (se repede şi el să-l umfle.)
Ipingescu: (sărind şi oprind în piept pe Chiriac) Nu da, onorabile!… îl cunosc eu.
Chiriac: (lui Ipingescu) Dă-te la o parte!
Ziţa: (lui Jupân Dumitrache) Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul! (se luptă cu el.)
Jupân Dumitrache: Lasă-l să-l întreb numai: ce pofteşti, mă musiu?
Chiriac: Lasă-mă, nene Nae, să-l învăţ eu pe maţe-fripte să mai umble după nevestele negustorilor!
Ipingescu: (strigând tare ca să acopere toate strigătele) Staţi! Staţi! Că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil.
Chiriac: Da’ de onorabil n-are-ncotro! (vrea să se repează.)
Ipingescu: (oprindu-l) E d-ai noştri, e patriot!
Jupân Dumitrache: Dacă-i patriot, de ce umbră să-mi strice casa? De ce mă atacă la onoarea de familist? (vrea să se repează; Veta intră prin fund.)
Ziţa: Nene! Nene! Iartă-mă! Nu e ce crezi dumneata.
Jupân Dumitrache: Dar ce e?
Chiriac: Ce e?
Veta: (trecând lângă Chiriac şi luându-l la o parte necăjită) Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu-nţelegeţi ce e! Umblaţi ca nebunii! (şoptindu-i repede.) Iaca ce e! Tânărul umbă după Ziţa, s-a amorezat cu ea de la „Iunion”, ştii din seara când s-a luat după noi, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu că e tot o bănuială proastă de-a dumnealui. Mă faci să intru în alte alea cu nebuniile tale. Iaca ce e; ai văzut? (în timpul acesta Jupân Dumitrache, cam încurcat de potolirea lui Chiriac, vrea să asculte şi el explicaţia.)
Chiriac: (domirindu-se) A!
Jupân Dumitrache: (trecând lângă Veta) Ei! Ce e!
(În timpul acesta, scenă mută între Ipingescu, Rică şi Ziţa mai în fund.)
Veta: (cătră Chiriac) Spune-i ce e. (trece în fund.)
Chiriac: (luând la o parte pe Jupân Dumitrache şi şoptindu-i) Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu înţelegem! Umblăm ca nebunii! Iaca ce e! Tânărul umblă după Ziţa; s-a amorezat cu ea de la „Iunion”, ştii, din seara aia când s-a luat după dumneavoastră, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi în loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am spus eu, jupâne, că aşa îţi căşunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gâtul! Doamne fereşte! Dacă făceam şi moarte de om? Iacă ce e; ai văzut?
Jupân Dumitrache: (înseninat şi domirit) A! (căutând la Ziţa cu coada ochiului.) Ei! Bată-te, Ziţo, să te bată! (Chiriac trece lângă Ipingescu.)
Ziţa: (plecând ochii cu nevinovăţie) Nene!
Jupân Dumitrache: (cu părinţie) Ei! Nu te ruşina! Ale tinereţii valuri! (cătră public.) Fată romanţioasă! D-aia dumneaei: „‘Ai, nene, la „Iunion”, parol! Să mă-ngropi!”
(În timpul acesta, cei ce n-au vorbit sunt grupaţi în fund; Rică încă nu-şi poate veni bine în fire.)
Ipingescu: (înaintând lângă Jupân Dumitrache) Onorabile! (cu ifos.) Ştii cine-i tânărul ăsta? (arată pe Rică.)
Jupân Dumitrache: Cine?
Ipingescu: Ăsta e ăl care scrie la „Vocea Patriotului Naţional”.
Jupân Dumitrache: Nu mă nebuni!
Ipingescu: Parol.
Jupân Dumitrache: Ei, fugi că mor!
Ipingescu: D-apoi ce crezi! Chiar el însuşi în persoană: e băiat bun, d-ai noştri, din popor. El combate în articolul ăl de astă-seară, ştii cu „sufragiul”.
Jupân Dumitrache: (încântat) Ei bravos! (încet.) Apoi de! Să facem cunoştinţă. Cum e amorezat cu Ziţa, mai ştii? De unde a fost să iasă norocul fetii!
Ipingescu: Rezon! Aia ziceam şi eu. (cătră Rică.) Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezant pe cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar şi căpitan în gvarda civică. (cu importanţă.) E d-ai noştri. (grupul din fund înaintează.)
Rică: Sunt încântat. (se confundă în complimente.) Mersi de cunoştinţă.
Ipingescu: Dumnealui este cetăţeanul Rică Venturiano, amploiat judiciar, student la Academie – învaţă legile, – şi redactor la „Vocea Patriotului Naţional”… (cu putere.) E d-ai noştri… ce să mai stăm să mai vorbim… îl ştii… (amândoi recomandaţii se complimentează şi-şi dau mâna.)
Jupân Dumitrache: (cu respect amestecat cu sfială) Da, tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! Îmi place! Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi!
Rică: (prinzând limbă, după ce a zâmbit cu multă satisfacţie de vorbele lui Jupân Dumitrache) Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei! Noi n-avem altă credinţă, altă speranţă, decât poporul. (Jupân Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decât suveranitatea poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”
Jupân Dumitrache: Bravos! Să trăieşti! (bate-n palme, încet către Ipingescu.) Vorbeşte abitir, domnule. Ăsta e bun de dipotat.
Ipingescu: Hei! Lasă-l că ajunge el şi dipotat curând-curând…
(În timpul acesta Rică a venit lângă Ziţa.)
Jupân Dumitrache: Cum combate el, poate să ajungă şi ministru. (tare cătră Rică, care stă tot în grup.) Mă rog, onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate, adineaori, cum ţiu eu la… poate, v-am adus un afront; dar e şi vina dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa…
Rică: Mă rog, pardon, vina nu este nici a mea, nici a dumitale, nici a madam Ziţii: este a tăbliţii de la poartă… Dumneaei îmi scrisese că şade la numărul 9… am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat. (vorbeşte încet cu Ziţa, Veta şi Chiriac.)
Jupân Dumitrache: (către Ipingescu) Aşa e; asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui mâine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple vreun conflict.
Chiriac: (care s-a găsit în fund cu Veta, Ziţa şi Rică) Lasă ce-i spui eu şi cu cocoana, dacă vă e ruşine. (coboară cu Veta; Rică şi Ziţa se ţin în fund.) Jupâne.
Veta: Frate.
Jupân Dumitrache: Ce-i, Chiriac, puiule? Ce-i Veto?
Veta: Avem să te rugăm ceva.
Chiriac: Da’… să nu ne tratezi cu refuz.
Jupân Dumitrache: Orice; mă ştii cum ţiu la nevastă şi la tine.
Veta: Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună.
Jupân Dumitrache: (încântat) Ei! Aşa e, ale tinereţii valuri!
Chiriac: Şi le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea să…
Jupân Dumitrache: Să… ce?
Chiriac: Ei! Nu ştii dumneata? Să puie pirostriile!… Vrei şi Dumneata?
Jupân Dumitrache: (răpit) Dacă dumnealui cabulipseşte să ne onoreze cu atâta cinste… de! Zestrea nu-i aşa mare, şi dumnealui e… ştii, ceva mai sus… noi suntem negustori.
Rică: (coborând) Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: unul nu poate fi mai sus decât altul, nu permite Constituţia.
Ipingescu: Rezon!
Jupân Dumitrache: (lui Ipingescu) Bine vorbeşte, domnule, bravos!
Rică: Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa mea…
Jupân Dumitrache: Mai e vorbă! Cum să nu compătimească? Ziţo, nene, ia vino-ncoa. (Ziţa vine ruşinoasă.) Ei! Nu-ţi mai fie ruşine: ale tinereţii valuri… Vrei?
Ziţa: Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai mare.
Jupân Dumitrache: Ei! Să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia. (încet Ziţii.) Să-ţi cinsteşti bărbatul: ăsta e om, nu glumă; ţi-ai găsit norocul.
Ziţa: Mersi, nene. (trece în fund.)
Jupân Dumitrache: Pentru puţin. (lui Rică.) Ei acum, cumnate, ia să vorbim o vorbă colea între bărbaţi, cocoanele să nu asculte; ştiin dumneata, nene Nae, cum sunt cocoanele…
Ipingescu: Ruşinoase… mie-mi spui?
Jupân Dumitrache: (lui Rică care a venit lângă ei) Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii.
Rică: Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii.
Jupân Dumitrache: Aşa e, bravos! (lui Ipingescu.) Toate le ştie, îmi place…
Ipingescu: Apoi dacă-i jurnalist…
Veta: (din fund către Jupân Dumitrache) Ei! Toate bune, frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta? Chiriac are să se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ.
Jupân Dumitrache: Mai e vorbă, soro, cum să nu?
(Toţi se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu.)
Ipingescu: (lui Jupân Dumitrache) Onorabile, îndatorează-mă cu o ţigară de tutun.
Jupân Dumitrache: Şi cu două, nene Nae. (bagă mâna să scoaţă tabachera şi se opreşte încruntat cu mâna în buzunar. Nene Nae! Chiriac!
Chiriac: (coborând lângă Jupân Dumitrache) Ce-i, jupâne?
Jupân Dumitrache: (luând pe Chiriac şi pe Ipingescu de mână şi aducându-i dramatic în faţa scenii) Toate le-am lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic; dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei,… că uitasem;… îmi vine să intru la bănuieli rele.
Chiriac: (înfiorat) Ce-ai găsit, jupâne?
Jupân Dumitrache: Uite. (scoate din buzunar o legătură de gât.)
Ipingescu: Frumoasă legătură, de şic!
Chiriac: Aş! Ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?
Jupân Dumitrache: (lămurit) Ei, bată-te să te bată! De ce nu spui aşa, frate? (lui Ipingescu, cu filozofie.) Ei! Vezi?… Uite aşa se orbeşte omul la necaz!
Ipingescu: Rezon!
(Pornesc cu toţii veseli spre fund.)
(Cortina)