Puiul de lebădă
Se revarsa din cranguri intaia zi cu soare,
loveau ciocanitoare in rugi de trandafiri,
de parca primavara cea vesnic zambitoare
batea la usa lumii cu degete subtiri.
Si Iata gospodina s-a inaltat pe scara
sa puna sus in cosuri, un asternut balan.
Si pasarile mame pe cuiburi adastara
sa scoata pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vietii si-a mortii, la soroace,
din fiecare coaja iesi un pui frumos.
Dar s-a-ntamplat sa iasa atunci dintr-o gaoace
un pui cum nici o closca pe-acolo n-a mai scos.
In loc de praf de aur si aripi smaltuite,
avea un strai ca fumul si ochii mari si tristi.
Iar pasarile toate priveau spre el uimite
si-l ciocanau toti puii pe camp si-n porumbisti.
Pe gatul ca o coarba curgea adesea sange
si nu-si gasea prieteni de doruri nicaieri.
Iar pe-nserat, la vremea cand orice pui se strange,
dorit de aripi calde si blande mangaieri,
venea si el sfielnic, cu ceilalti sa se culce,
ca sa-si aline trupul si sufletul beteag.
Dar nu gasea nici pace, nici mangaiere dulce,
ci lovituri taioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns in umbra, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povesti.
Si atipea pe scara, cu teama de jivine,
soptind usor: Mamic-o, de ce nu ma iubesti?…
Insa pe lac cand puii cu gheare rasfirate,
priveau uimiti spre apa, din umbra de rachiti,
el, puiul fara fala, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriti.
Dar el trecea departe in zarea diafana,
prin papura fosnita de vant leganator,
sa-si vindece in larguri a sufletului rana,
in freamatul de unde si de ceresc fior.
Iar sera, cateodata…intarziind pe ape,
acolo printre stele…parca sburau lumini…
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape…
si disparea deodata, in zarea de rubini…
Ah, glasurile-acelea care pareau ca-l cheama…
cum se-auzeau de dulce! Si-adeseori, stinger,
in graiul lui de taina, striga deodata: Mama!…
Si ramanea cu ochii cautatori spre cer…
Asa trecura zile si nopti de-nsingurare,
si puii cei de aur crescura ca feciori,
starnind prin colturi lupte si lafaind in soare
siraguri de margele si sclipet de culori.
Iar puiul fara slava si fara de prieteni,
tot mai urat, mai vanat si mai stinger crescu.
Dar toamna, cand pe coasta coboara vant prin cetini,
o tainica minune cu el se petrecu.
Caci vinetele pene i se facura albe,
si gatul ca o harfa taiata din omat.
Pareau ca-i sar pe umeri toti nuferii in salbe,
Iar el, pornind pe ape, fara-a privi-ndarat,
porni pe lac departe, in pacea leganata
si toata vremea noptii plutii in departari.
Dar catre zorii zilei se arata deodata
un palid nor de stele calatorind in zari.
Atunci, c-un strigat, puiul, sfarmand un strop in ploape,
aripile de nuferi le desfacu usor,
si, mangaind vazduhul, se ridica din ape
spre lebedele albe care-l chemau in zbor.
Si nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
cand puiul fara mama si fara mangaieri,
spre stolul de lumina a strabatut genunea
si-a disparut in zarea eternei primaveri…
Oamenii mă-nvinuiesc,
Că sunt tânăr şi iubesc!
Tu mi-ai zis să viu la moară
Pe-nsărat, să te-ntâlnesc,
Dar la moară dau de prieteni,
Şi de prieteni mă feresc.
Te-am văzut şi ieri pe-o cale.
M-am temut să te opresc,
Că de mama mi-e ruşine
Şi de tine mă sfiesc.
Mi-e necaz pe toată lumea
Şi mi-e ciudă că trăiesc:
Te-aş lăsa şi mi-e cu jale,
Te-aş iubi şi nu-ndrăznesc!
El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.
Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.
Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;
Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.
(1909)
Ninge cu mălaiul meiului
peste Bucureştii Mateiului
şi-i vremea laşei tăceri
când prietenii se trag spre muieri
şi nimeni nu se înfruptă
din vinul cu beregata ruptă
iar ţigările nu mai taie
aerul, cu dulci evantaie.
În risipire, pe căi trudite
ne depărtăm cu chipuri ferite
să nu ni se vadă
firele de zăpadă,
ochiul amână
icoana mâinii, cu un gest mai bătrână
şi ştim că de la ultima întâlnire
suntem mai săraci cu-o iubire,
mai bătrâni cu un prieten ce nu e
şi albi de ninsori amăruie,
mai bătrâni cu-o neiubită femeie
despicăm odaia şi-o cheie
în broasca vibrând se întoarce
mişcându-ne-n sânge vechi arce
când cade mălaiul meiului
în Bucureştii Mateiului…
Tinereţea mea acum
Parcă este o ruină,
Abătută de la drum
Pe o creastă de colină.
Sub ferestre nu mai cântă
Rândunicile zglobii…
Prin grădină se frământă
Vântul serii-n bălării.
Şi când ţipă cucuvaia
Mi se pare, tremurând,
Că e glasul tinereţii
Veştejite prea curând!
Mai multe lighioane, locuind într-o vale,
Erau des vătămate d-un iute rîu vecin,
Care, ieşind cu zgomot din malurile sale,
Strica vizunii, cuiburi, şi traiul lor cel lin.
Ele dar s-adunară
Şi mult se consultară,
Ce fel ar putea face,
Şi prin care mijloace
Stavilă ar opune
L-acea înecăciune.
„Fraţi — zise un castor,
Zidar de soiul lui —
Eu asta socotesc,
De mi-eţi da ajutor,
Să m-apuc să clădesc
Zid tare de pămînt şi apei să-l opui.“
— „Bravo! bine-ai gîndit,
Strigară toţi pe loc;
Eşti patriot vestit
Şi mare dobitoc.“
Castorul încîntat,
Făr-a mai zăbovi,
S-apucă de lucrat,
Dar nu fu ajutat,
Şi pre rău izbuti,
Căci rîul furios,
De multe ploi umflat,
Izbi ş-azvîrli jos
Pămîntul înălţat.
Atunci ceilalţi fugînd
Pe meşter blestemau
Şi toţi îl defăimau
Zicînd: „Ce ticălos,
El a pricinuit
Răul ce s-a-ntîmplat,
Pentru că a cercat,
În neroada-i dorinţă,
Lucru peste putinţă;
Eu l-am povăţuit,
Dar nu m-a ascultat,
Şi de aceea noi
Tragem aste nevoi“.
Adeseaori virtutea aşa se preţuieşte:
Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare,
Pentru-al mulţimei bine ş-a ţărei apărare,
Mişeii o defaimă, daca nu izbuteşte.
(„Romînul“, 22 aprilie 1858)
Lumea mare şi pustie înaintea mea se-ntinde,
Nici cu ochii, nici cu mintea nu încerc a o cuprinde;
Şi-n ist haos fără margini, fără de-nceput şi rost
Mi-ai dat tu, fiinţă dragă, sufletului adăpost.
Şi de-aceea, mult iubite, când la tine mă gândesc,
Ca şi lumii, eu iubirii, margini nu pot să-i găsesc.
« Pagina anterioară