I
Tu n-ai la uşa ta zăvor,
Nici lacăt n-ai la tindă,
Tu n-ai la uşa ta zăvor
Cînd eu, ca hoţii, mă strecor,
Şi bietul suflet călător,
La pragul tău colindă.
Tu mă auzi şi mă-nţelegi
Şi-acelaşi vis ne poartă,
Tu mă auzi şi mă-nţelegi,
Dar popi, cu cartea lor de legi,
Şi pravilele lumii-ntregi,
Îţi străjuie la poartă.
II
Mor azi zîmbetele mele,
Moare-ntreaga vraja firii,
În paharul din fereastră
Mor la noapte trandafirii.
Nici de cîntec din tilincă
Nu mai tremură brădetul,
Jos la marginea dumbrăvii
Se usucă zmeuretul…
Mor poveştile în pragul
Nopţilor la şezătoare,
Moare-o stea-n adîncul mării,
Şi iubirea noastră moare.
Eu rămîn să ţes statornic
Cîntecul de îngropare:
Zilelor de săptămînă,
Zilelor de sărbătoare.
III
E îngropare azi la mine,
Din ochii veşnicelor stele
Cad razele tremurătoare
La groapa visurilor mele.
Se zbuciumă înfiorată
De-un tremur geana lor de aur,
Atît de jalnică-i povestea
Înmormîntatului tezaur.
Truditul suflet se întreabă:
De ce chiar cea mai dragă mînă
Ursită-i pe sicriu s-arunce
Întîiul bulgăr de ţărînă?
IV
De va veni la tine vîntul,
Purtînd povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrîngă,
Mustrarea lui să nu te doară.
Nu-i vina ta… Aşa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii;
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii…
Şi cine s-ar opri să plîngă
O frunză veştedă-n cărare,
Cînd codrii freamătă alături
Şi rîd în răsărit de soare?…
V
Atît de veche-i îngroparea,
Nici sufletele nu ne dor,
Şi tot îmi mai răsai din neguri
Îşi au şi morţii dreptul lor…
În nopţile de primăvară
Revin aducerile-aminte,
Şi mintea, pasăre răzleaţă,
S-abate-n drum peste morminte.
De ni se-ncrucişează drumul,
Îndureraţi noi ne zîmbim…
Nu-ţi par şi zîmbetele noastre
Ca două flori din ţintirim?
VI
Primăvară, primăvară…
Zîmbetul întregii firi,
Dragoste de fluturi galbeni
Şi de galbeni trandafiri.
Primăvară, primăvară…
Tremură luna bălaie,
Dorm doi pui de rîndunică
Sub o straşină de paie.
În ungher, părăginită,
Doarme hîrbul de ghitară –
Va mai fi şi pentru tine
Primăvară?…
Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia
Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.
Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,
Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!
(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)
Years have trailed past like clouds over a country,
And they’ll never return, for they’re gone forever,
And I no longer enjoy such light endeavour
As the magic of folk songs or the land of faery
Which as a child filled me with wonder,
Not quite understood yet meaning so much to me,
And now these shadows try to recapture me
In this hour of mystery, this twilight hour.
These trembling fingers touch the strings in vain
To find the right notes from the fading memory
Of youth, so that my soul can vibrate again.
Everything’s disappeared from the horizon of that distant plain
And you can no longer hear the voice of past harmony.
Behind me time gathers . . . and I darken!
Era-ntr-o bătrână pădure,
Din care vrăjmaşa secure
Nu smulse o creangă de brad:
P-o stâncă de fulger crăpată,
P-o râpă de şerpi îmbălată,
P-o beznă cu fundul în iad.
În cuibul acei văgăune
Precum într-o cronică spune
Din secolul patrusprezeci –
A fost o petrecere mare:
Leproşii din mii de hotare
Veniră pe mii de poteci.
Vedeai o icoană grozavă!
Tot bube, pocnind de otravă,
Pe braţe, pe coapse, pe frunţi!
Otrepuri, de mult închegate,
Lipite pe răni destupate,
Ca nişte oribile punţi!
Obrajii lor – cronica spune
Păreau ca un foc de tăciune
Cu spuză-nvelit împrejur,
Când negrul cu roşul s-alungă,
Trecând pe de lături în dungă,
Alb, vânăt, şi galben, şi sur!
S-aşează pe gânduri în iarbă,
Şi buba pe bubă se-ntreabă:
Cum merge şi ce-i de făcut
În lume să nu mai domnească
Tăria şi fala trupească,
Frumosul călcând pe cel slut?
Se scoală atunci din grămadă
O fiară, un monstru, o pradă
A unui sarcasm infernal:
Atât de urât că, văzându-l,
N-ai pune pe oameni d-a rândul
Cu cel mai hidos animal!
Se umflă a scoate cuvântul,
Şi parcă vuieşte mormântul,
Răsună un glas din plămâni,
Pe care ca toţi să-l auză,
Îl trage prin nări şi prin buză,
Sudoarea curgând peste răni!
“De prin puţuri şi izvoare
Toată lumea bea
Aşa el zicea
– Fraţilor, pricepeţi oare
Cugetarea mea?
Apa-i pentru noi scăpare,
Iute la fântâni,
Din glezne şi mâini
Daţi-le cu mic şi mare
Puroaie din răni!
Toate ţările să fie
De sus până jos
Şi până la os
Un popor de carne vie:
Lepros şi lepros!
Ha, ha, ha! Să vezi atunce
O viţă ş-un soi
Întocmai ca voi:
Unde-i sântul ca s-arunce
Cu piatra în noi?..”
Trecu d-abia o lună,
Buboşii împreună
Acum din nou s-adună
În codrul cel spurcat;
Dar nu mai este jale,
Ci râsuri triumfale,
Sunând în deal şi-n vale,
Ca dracii în sabat!
Aduce fiecare
Cu sine pe spinare
Bucata-i de mâncare
La prânzul canibal:
Nemăcinate grâne
Servind în loc de pâine,
Cu vrun ciolan de câine
Sau un picior de cal!
Apoi voioasa ceată,
De stârvuri săturată,
Încinge desfrânată
Un danţ neruşinat:
Satan rânjind se pune
Cu pompă să-ncunune
Cumplita urâciune
Cu groaznicul păcat!…
Strigaţi de bucurie,
Săltaţi de veselie,
Căci lepra cu urgie
Se mişcă pas la pas:
Prin târguri şi prin sate,
Cu ape-nveninate,
Ea ţările răzbate,
Puţin i-a mai rămas!
Priviţi-o cum pătrunde
În turnurile unde
D-abia se mai ascunde
Seniorul tremurând;
Bordeiul şi palatul,
Săracul şi bogatul,
Opinca şi-mpăratul
O vor simţi pe rând!
Atunci din voi oricare
Va fi uşor în stare
Şi el s-ajungă mare,
Căci lepra-i chiar pe tron!
Şi iacă din nimică
Bubosul se ridică
Marcheze ori vlădică,
Sau cel puţin baron!
Şi nu visează nime
C-o nouă nobilime
Se urcă la nălţime
Pe feudalul car!
O bubă moştenită,
De secoli învechită,
E cea mai strălucită:
Lepros ereditar!
În urmă, se-nţelege,
Veţi născoci o lege,
Că nimeni nu s-alege
De nu va fi bubos:
Căci este cu dreptate
Ca prin majoritate
Rotund să meargă toate
Sub cerul luminos!
O goană-nverşunată
Se va porni pe dată
În lumea cea curată
Pe bietul nesupus,
Ce nu vrea să-nţeleagă
Că trebuie o plagă
Să fie ţara-ntreagă
Când buba şade sus!
Printr-un decret se schimbă
Orice idee strâmbă,
Scoţându-se din limbă
Că lepra e un rău;
Şi după chip şi seamă,
Pe pânză şi p-aramă,
Veţi face fără teamă Bubos pe Dumnezeu!!..
Poporul înconjoară pădurea fără veste
Şi-i pune foc:
Leproşii pân’ la unul, bărbaţi, copii, neveste,
Au ars pe loc.
Memoria lor însă p-o lespede funebră
D-atunci s-a scris,
Pe care se citeşte:
“Creştini, fugiţi de lepră Ca d-un abis!”
De câtva timp încoace, furtuna, pe morminte
Cutrierând,
Se zbuciumă a şterge bătrânele cuvinte,
Străbunul gând.
De lene uită lumea ispitele-i antice.
Şi iar la sfat
Se grămădesc buboşii, visând să se ridice
– Pân’ la palat!…
Ano,
buburuza şi-a ascuns tristeţea în găoacea părăsită a toamnei.
umbra serii-piele aruncată de solzii luminii
la marginea zării,
beată este de picăturile de ploaie,
în care
luceferii dimineţii
nu se uită îmbufnaţi pe sub căciulă,
ci
din vioara inimii,
îţi cântă un cântec înfăşat în scutecele iubirii..
.
priveşte Ano!
vârtej de frunze din depărtatul hotar al bucurie
scutură
izvoarele mării:
stropii perechi dansează
“Ana-Lugojana”
pe drumul ce duce spre palatul luminii.
Ca să nu păţească iară
Ca mai an, când pe nimica
A cerut un bob sau două
La vecina sa Furnica,
Iar aceasta, şugubeaţă,
Făr’ prea multe să-i cuvânte
Îl trimise jos, sub grindă,
Pentru-n bob, un an să-i cânte,
Greierele -fiind făptaşul-
Luă cu sine o desagă,
Bob cu bob muncind s-o umple
Vara-ntreagă, toamna-ntreagă.
Numai că, ajuns la moară,
-Rost să-şi facă de bucate-
Înlemni văzând că duse
O desagă goală-n spate.
Pasămite, lunându-şi sacul
Şi fixându-l strâns la gură
Nu văzuse cum se cască
Dedesubt o crăpătură…
Încolţit de frig şi foame
La Furnică în pridvor
Pentru-o mână de bucate
Cântă-un greiere de zor.
MORALA:
Neglijenţa cu risipa, Adunate dau nimica
Şi-apoi cânţi cum vrea…Furnica!
Amurg de toamnă violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odăjdii violete –
Orasul e tot violet.
Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.
Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.
| Mă frate-miu, cum zîcea ăl bătîrn a lu al bătîrn, cînd îl întrebam io de viaţă, zîcea „mă nepoate, fusă, fusă şi se dusă”. Aşa trecu şi 1971. |
| Fu un an bun, de ce să zîc! Fusăi sănătos… Veta sănătoasă, copiii, nepoţii, sănătoşi, grîu se făcu, porumb se făcu, vin se făcu, ce mai, an cu belşug! An bun, ce mai, că se mai întîmplară şi unele lucruri de-mi mearseră la inimă! P-ăia de la comparativă, de băgaseră mîinile pîn-la umeri în gestiune, îi dovedi şi-i băgă acolo unde le ie locu, că poate le vine mintea la cap, pe nepotul Stănel Brabete, îl decoră… mă fiecăruia dupe muncă şi străduinţă! |
| Şi cum s-apropria anu de sfîrşit, îi zîc lu Veta: |
| – Mă Veto, fata tatii, ‘ai să petrecem anu nou cum scrie la carte mă, iote, facem cum vrei tu! Cum vrei tu, aşa facem. |
| Ee, dacă vrei să facem cum zîc io, zîce ia, ‘ai să mergem la Bucureşti, să petrecem anu nou la naşu Pantelică, că tot a zis iel să venim. Ş-aş merge şi io o data să petrec şi să n-am treabă! Că de cînd mă ştiu, de anu nou muncesc de dau în brinci! |
| Mă, zîc, are dreptate muierea! Ia s-o mai scoţ, mă, în lume, să fim şi noi o dată musafiri, că gazdă fusăi de cînd mă ştiu, de cînd mă ştiu, fusăi gazdă! |
| Zis şi făcut, plecarăm, cu toate că nu mă prea bucurai, ca ăl de naşu la Bucureşti nu petrec anu nou, fac un soi de sîrbătoare de-i zîce ca la bulion… |
| Loai io o damijeană de zaibăr şi un curcan, cozonaci şi o oală cu sarmale, ca să nu mă duc cu mîna goală. |
| Pînă la Craiova, merseam cum merserăm. Di la Craiova, loai bilete la acelerat cu locuri rezervate. |
| Rezervate vorba vine, că locurile ierau, da’ fiecare loc mai avea rezervat cîte doi-trei călători. Ierea un scandal în trin între ăi cu locuri rezervate, care şedeau jos, şi ăi cu locuri rezervate, de şedeau în picioare, de mai mare dragu, auz? |
| Io cu Veta avuserăm noroc că ne-nţepenirăm la capu vagonului, pe-nculoar şi nu mai ajunserăm la locuri, aşa că scaparăm de scandal. Da’pe drum mai încolo, auzii unii care se certau pe locurile noastre, aşa că strigai şi io: |
| – Taică, fă matale scandal, că sîntem din acelaş sindicat! |
| Ierea o-nghesuială, de mă gîndii „bine că loai curcanu tăiat” că altfel îl duceam stroşit de tot, da’de tot, auz? |
| Damijana, rămăsăi cu ia-n braţă. Adică vorba vine în braţă, că nu puteam să ajung cu mîinile la ia. Stă singură înghesuită pe deoparte de mine, pe de altă parte de doi militari şi un popă. Cred că pe burta popii stă mai mult! |
| La Piatra-Olt se mai dete lume jos, de putui să schimb picioru, că-mi amorţisă ăl stîng de tot, de tot. |
| Pusă şi Veta oala cu sarmale lîngă fereastră, da’ n-apucarăm să răsuflăm, că se sui puhoi de lume de ziceai că e trinu de cauciuc, c-altfel nu-mi dau sama cum de-ncăpurăm atîţia. |
| Pă oala de sarmale se sui un copilaş şi se uită pe geam. Sucă al mic, nepotu lu naşu, ajunsasă pe la jumatea vagonului, că uitai să vă spui, că-l loasem şi pe Sucă. Că zisasă naşu să î-l aducem şi ta-su zîce: |
| – Duce-ţi-l mă, barem de anu nou să stau şi io liniştit! |
| Îmi spusasă iel: |
| – Mă Marine, pe Sucă ăsta mic, leagă-l! |
| Da’io cînd vazui înghesuială, zîc, lasă că n-are un’să duce! |
| Da’ăl jurat de copil, mai în patru labe, mai muşcă pe unu de picior, mai înţapă o cocoană, ajunsă pi la mijlocu vagonului. |
| – Sucăaa, zîc, unde ieşti? |
| – Acilea, nene Mărine! |
| – Vino-ncoa, mă! |
| – Vino matale! |
| – Pă’io nu pot, că ie-nghesuială! |
| – Pă’dacă nu poci matale, io cum să vin, că sînt mic?! |
| – Pa’vino cum te dusăşi, auz? |
| – Nu pot să mai trec pe unde venii, că mă bat ăia de-i muşcai. |
| Mă, zîc, mare minune cu Sucă ăsta! |
| – Stai dracu acolo cuminte, să nu te cherd! |
| Da’cum vorbeam io cu Sucă, unu care se suisa la Piatra-Olt, îmi baga cotu-n damijană. Mă frate-miu, ş-avea un palton frumos, o culoare aşa deschisă… Să prinsă zaibăru de ia, minune mare! Îi făcu mîneca neagră, ce mai! |
| Începu un scandal…! Ce mă fac io, zîcea ăla cu paltonu al nou… ce vin ie ăsta?…, iasă la curăţat…? |
| – Zaibăr, zîc io, şi iasă de ieşit, da’numa cu foarfeca! |
| – Ce vorbă-i asta? zîce iel. |
| – Romînească, zîc io. |
| – Pă’atunci, ce fac? |
| – Îi faci altă mînecă, zîc io. |
| – O să-mi plăteşti paltonul, zîce iel. |
| – Pă’di ce, zîc io, ce tu-mi plătişi vinu? |
| – Pă’ce io sînt de vină? |
| – Da’ce io, io detei cu damijana-n dumneata, sau dumneata deteşi cu cotu-n damijană? |
| – Pă’dacă ie-nghesuială! zîce iel. |
| – Şi ce, înghesuiala o făcui io? |
| – Pă’di ce nu staţ acasă? zîce omu. Nici în ajunu anului nou nu vă potoliţi! |
| – Pă’matale di ce nu stai acasă? |
| – Lasă, nu mi-o mai întoarce, zi mai bine ce fac cu paltonu, că nu mai am stofă să-i schimb mîneca! |
| Zic: |
| – Îmi daţi mie adresa şi vă aduc io o damijană cu vin. |
| – Ce să fac cu iel, zîce omu, că io nu beau vin negru. |
| – N-are nimic, zîc io, vă aduc io o damijană, o vărsăm într-o căldare şi băgăm paltonu să-l scoatem la o culoare, că alt leac nu ezistă! Zaibăru n-are moarte, auz? |
| Cum stam eu de vorba cu omu, numai că văd într-o gară că coborisă unu cu Sucă de mînă. |
| – Mă frate-miu, strigai io pe geam, ce ieşti chior, nu vez că ăla nu-i copilu tău? |
| – Lasă, zîce iel, vad io, că un copil aşa nărod n-am văzut în viaţa mea. |
| – Pă’atunci di ce loaşi copilu din trin? |
| – Că să facem schimb, zîce ăla. Dă-mi-l p-al meu de stă pe oala cu sarmale lîngă dumneata şi ţi-l dau pe geam p-ăsta. |
| – Auzi mă la iel, zîc. Stii ce ţi-ar trebui? Să te las să faci anu nou cu Sucă, să te-nveţi minte să mai pui mîna pe ce nu-i al tău! |
| Ăl lui nu vrea să se dea jos din trin, Sucă nu mai vrea să urce. Pîna la urmă reuşirăm de schimbarăm narodu lui pe narodu nostru. Chirăia Sucă şi să zbătea, că nu se lăsă pînă nu mă păgubi de două perechi de palme. |
| Cum se spărsăsă damijana, ce mai fu-n ia, fr’o cinci kile, le detei de le baură unii. Ăia aşa se-ncinsară, că spărsără un geam şi-acu făcurăm toţ chiciură la mustăţi. |
| – Mărine, zîce Veta, ia vez d-ăsta, că nu mă lasă-n pace! |
| – Iu, Doamne ia-mă, care fu? |
| – Asta din spatele meu. |
| – Nu, zîce omu, nu vă supăraţi! Ţin şi io mîinile sub broboada la dumneaiei, că-mi îngheţară de tot. Dacă vreţi, vă dau un pol. |
| – Mă frate-miu, mă, zîc, vez c-o-ncurci, auz? Îţi mai dau io un pol şi ia-ţ mănuşi, ca altfel te-ncălzesc io de-ţ bate coliva-n chiept, auz? |
| Mă frate-miu, cu chiu cu vai, ajunserăm la Bucureşti. |
| Se făcusără cam ceasurile şasă seara. Pînă ajunsăi la naşu Pantelică, se făcu de opt. |
| – Mă Mărine, bine că venişi, du-te după sifoane! |
| Ee… fusăi dupe sifoane… dupe ţigări… dupe chibrituri… dupe buline de cap… dupe pîine, că uitaseră… dupe vin că să bizuisară pe mine. |
| Pe la uns’ce sara, ce mai, fîrsii, venii acasă. |
| Îi găsii pe toţi la masă. |
| – Hai mă odată, zîce naşu, ca nu puturăm să şedem dupe tine, pe unde umblii, şi mîncarăm. |
| – Da’Veta unde ie? zîc io. |
| – Fina? la bucătărie mai munceşte şi ia, zîce naşu, că iete, naşe-ta Reta ie ruptă de oboseală. |
| Ee, lasa zîc io, că ia vru la Bucureşti, ştii, ia vru! |
| M-aşezai şi io la masă. Mă frate-miu, adormii de fr’o trei ori în sarmale… şi fuma unu lîngă mine, de mă afumase de tot. |
| Zic: |
| – Mai lasă şi matale ţigarea aia! |
| – Nu pot, zîce iel, că de trei zile nu să găsesc „Amiral” şi astăzi găsii. |
| – S-acu ce faci, şcoţ pîrleala? zîc io, mai lasă, mai răsuflă o ţîră! |
| Lasă omu ţigarea şi aprinsă un trabuc. |
| Naşu zîce: |
| – Mărine, pune şi mie un şpriţ! |
| – Da’unde ieşti, zîc io, că nu te văd de fum. |
| Îi pui io vin şi bag mîna sub masă să iau sifonu. |
| Mă fraţilor, şi-n loc de sifon apucai mîţa de coadă. A dracu mîţă, să făcu ghem pe mîna mea. |
| Mă speriai, ce mai! Trăsăi mîna de sub masă şi aruncai mîţa în braţă la naşa Reta, care o aruncă lu coana mare, care i-o aruncă lu ăl de şedea lîngă mine, care i-o aruncă lu nevastă-sa, care i-o dete lu tata socru, care mi-o aruncă mie, de o aruncai sub masă unde chirăi odată Sucă, de leşină coana mare, soacra de! |
| – Da’ce-are a mîţă, mă naşule, zîc, ie turbată? |
| – Ie beată, zîce naşu, că-l prinsăi pe Sucă, cînd îi dete ţuică. Da’nu-i nimic, o dată ie anu nou! |
| Cînd mă uit bine la ăla de lîngă mine, se făcusă verde. Dă-i cu oţet pi la tîmple, dă-i palme, nimic! |
| Chemarăm salvarea! |
| Zice naşu: |
| – Mă fine, du-te tu cu iel la urgenţă, să nu ne stricăm noi petrecerea. |
| Mă dusăi, ce iera să fac? |
| Zice doftoru: |
| – Da’ce are? |
| – Nu ştiu, zîc, bag samă de fumat. |
| – Aş, zîce iel, ie sufocat, nu vezi? cîte sarmale a mîncat? |
| – Pă’ştiu io? zîc, nu ştiu! |
| Dete doftoru un telefon la naşu, şi îi spusară că nu mîncase decît fr’o patruzăci şi două. |
| – Ei, zîce doftoru, dacă reuşim dă-i scoatem una, două, îşi revine. Că ie plin, zîce. |
| Îi făcu iel ce-i făcu şi omu zîce: |
| – Hai-napoi la baieram, că odată ie anu nou! |
| – Lasă, zîc io, că mai e şi la anu, ori vrei să nu-l mai apuci? Du-te acasă! |
| şi se dusă. |
| Io mă-ntorsăi la naşu pe jos, că salvarea nu mai vru să mă ducă şi taxi nu găsii. |
| Cînd ajunsăi la naşu, dormeau toţ. Numai naşa Reta zîce: |
| – Mărine, du-te la o farmacie de servici şi ia nişte bicarbonat. Da’vezi să scrie pe pungă, că altfel naşu Pantelică nu-l ia, ca ie frică să nu păţească ca anu trecut, cînd a luat praf de copt, de ierea să pleznească. |
| Mă dusăi la farmacie; loai ce loai, cînd venii acasă, auzii zdrăngăneală-n bucătărie. Mă duc io. Veta mea spăla vase de-a-npicioarele, de ierea gata-gata să cadă-n cazanu cu apă schiartă. |
| – Veto, ce faci tu aci? |
| – Iote-i dau o mînă de ajutor lu naşa Reta, că ie ruptă săraca! |
| – Pă’ia unde ie? |
| – Doarme! |
| – Auz, Veto, fata tatii, lasă-i să doarmă, şi tu’ai cu mine, ca dacă prindem trinu asta de dimineaţă, ajungem pe sară acasă. Dormim pînă mîine să sărbătorim anu nou mîine sară, numa noi doi. Că n-o fi foc, dacă-l sărbătorim pe două, pe două dacă-l sărbătorim, n-o fi foc! Il sărbătorim noi doi, ca doi porunghei! |
tu eşti altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânţi.
tu eşti un monstru. mi-e frică de tine.
ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă,
ai tupeu.
ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare.
şi, doamne cum îţi picură părul până pe şale
ca un camion fructexport, fantomatic şi moale
care ar trece pe dorobanţi.
şi ai şolduri, şi ai pandalii, ai amanţi…
inconştientul tău trebuie să fie aşa uriaş
încât ar putea să reducă el singur diferenţa dintre sat şi oraş
să pună capăt valului de violenţă şi pornografie
cu doar un gest, sau o alifie.
nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valenţele elementelor chimice
iar eu o tablă pe-un acoperiş de siloz
tot n-am fi fost aşa de străini
în realitatea cu atheneuri, caberneturi, maşini.
tremur când mă atingi. mi se face rău când îţi aud vocea la telefon.
de ce trebuie să existe o fiinţă ca tine?
şi de ce trebuie acum să nu mai existe?
bestie, pistruiato şi fufo,
feregea peste maxilare de tinichea,
gâsco.
Pe cer câţiva nouri încă, palizi, zdrenţuiţi de soare,
Se topesc ca fulgii iernii, pe pământ umbra lor moare.
Sus nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
În potop de umbră satul, sub copaci stufoşi, se pierde.
Stâncile îşi scot din dealuri a lor frunţi îmbătrânite;
Iar pe vale-şi duce gârla undele-i neliniştite.
Stânca zice gârlei: Spune-mi, pentru ce eşti trecătoare?
Pentru ce, şi zi şi noapte, şi pe lună şi pe soare,
De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
Nu vezi eu cum râd de vreme şi de zboru-i necurmat?
Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vârf, şi eu
Dorm pe căpătâi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
Tu, răspunde gârlă stâncei, tu ai somnul drept ursită,
Eu în mine port viaţă. Dormi. Eu sunt neadormită!
Şi port grai în a mea undă, şi din leagăn la mormânt
Merg, şi-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor,
Că-s zădărnicii, nimicuri toate câte-s pe pământ,
Şi că totu-i trecător!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »