Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.
Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde braţe veştejite.
Astfel după dealuri verzi şi numai flori
Stă bătrânul munte albit de ninsori.
Curtea este plină, ţara în mişcare;
Soli trimişi de Poartă vin la adunare.
Toţi stau jos mic, mare, tânăr şi bătrân…
Era nobil omul când era român.
Solii dau firmanul. Mircea îl citeşte,
Apoi, cu mărire, astfel le vorbeşte:
– “Padişahul vostru, nu mă îndoiesc,
Va să facă ţara un pământ turcesc.
Pacea ce-mi propune este o sclavie
Până ce românul să se bată ştie!”
La aceste vorbe sala-a răsunat;
Dar un sol îndată vorba a luat.
– “Tu, ce într-această naţie creştină
Străluceşti ca ziua într-a ta lumină,
Tu, o, doamne, cărui patru ţari se-nchin.
Allah să te ţie, dar eşti un hain!”
În murmură surdă vorbele-i se-neacă.
Cavalerii trage spadele din teacă.
Mircea se-ndreptează iute către ei:
– “Respectaţi solia, căpitanii mei!”
Apoi către solii Porţii el vorbeşte:
– “Voi, prin care şahul astăzi mă cinsteşte!
Mircea se închină de ani obosit;
Însă al său suflet nu e-mbătrânit:
Ochii săi sub gene albe şi stufoase
Cu greu mai îndreaptă săgeţi veninoase;
Dar cu toate astea fieru-i va lovi,
Ş-albele lui gene încă n-or clipi.
Cela ce se bate pentru a lui ţară,
Sufletu-i e focul soarelui de vară.
Mergeţi la sultanul care v-a trimis,
Ş-orice drum de pace, spuneţi că e-nchis!”
Apoi către curte domnul se îndreaptă.
– “Fericirea ţării de la noi s-aşteaptă.
De deşarte vise să nu ne-nşelăm:
Moarte şi sclavie la străini aflăm.
Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare.
Însă mai-nainte trebuie să ştim
Pentru ea cu toţii martiri să murim!
Căci fără aceasta lanţul ne va strânge
Şi nu vom şti încă nici chiar a ne plânge!”