Afara ninge linistit,
In casa arde focul;
Iar noi pe langa mama stand,
Demult uitaram jocul.

E noapte, patul e facut,
Dar cine sa se culce?
Cand mama spune de Iisus
Cu glasul rar si dulce.

Cum s-a nascut Hristos in frig,
In ieslea cea saraca,
Cum boul peste el sufla
Caldura ca sa-i faca.

Cum au venit la ieslea lui
Pastorii de la stana
Si ingerii cantand din cer,
Cu flori de mar in mana.

Da: scoica moartă, peştera adîncă
răsună ca o inimă. Dar ce-i
maimuţăritul glas născut din stîncă,
sau zvonul din cochilii, pentru cei
ce vor să prindă pulsul fără nume,
mereu egal şi-ascuns în sfera lui
ca-n sacra răsuflare-a unor Mume ?
Ecoul e prezenţa nimănui.
La fel – pentru cuvinte. Voci de noapte,
cei mari, cei duşi nu ne-au lăsat decît
tărîţele rostirii, biete şoapte
ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît.
Ah, unde-i duhul lor de spadă trează ?
Din colbul sunetelor moarte, – cum
mai poate să se scoale marea Frază ?
Oracolul e mut şi scuipă scrum.

(1970)

Cu ochi mari te urmăresc
Printre flori cu vii răsfrângeri,
Însă fraţii tăi sunt îngeri
Şi mi-e visul omenesc,
Cu ochi mari te urmăresc.

Sunt migdali şi albi şi rozi
Şi e iarbă şi e soare,
Umbră, apă şoptitoare,
Viaţa, dragoste, nerozi.
Sunt migdali şi albi şi rozi.

Sub măceşi şi liliac
Cântă însă taina veche…
La ureche, la ureche,
Eu ţi-aş spune-o după plac,
Sub măceşi şi liliac.

Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.

Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Şi prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Şi-n lumea naltului plutesc.

Şi când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.

Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele şoapte
Ce curg din spaţiuri spre noi.

O, lege! cât îmi pari de mare!…
Ce farmec pui în toate cele!…
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanţă, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.

Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăieşte însăşi ea în cer?

Domni din ţări depărtate
Vin la noi să vadă
Eclipsa de soare.
Sunt multe azi de văzut.
Taţi sărind ca armăsarii
Pe fiicele lor.
Nepoţi violându-şi bunicile.
Copii româno-arabi, fără tată,
Negrişori cârlionţaţi, fără părinţi,
Luând la Română zece,
Căpătând premii
Cu doinele noastre.
Adolescente pierdute
Prin pustiul cel sur
Al bărbilor moşnegeşti.
Iepe bine hrănite
În baruri de noapte
Întinse
Pe genunchii
Politrucilor comerciali.
Muieri de generali, plictisite,
Împreunate
Cu dulăii care
Casa le-o străjuiesc.
Medici care lungesc penisul,
Măresc
Sânii domnişoarelor.
Cântece leşinate
Moţăind în vagin.
Eclipsă de soare.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.

Actori cerşind. Poeţi
Care scriu franţuzeşte. Azi
Englezeşte cântând.
Învăţătoare şi doctoriţe care,
Plecate din satele noastre,
Trimit din Italia şi Israel
Scrisori de iubire soţilor –
Se câştigă bine acolo,
Vor avea copiii la toamnă
Cu ce merge la şcoală.
Bătrâni care se roagă să moară.
Eclipsă de pâine.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte

Nicolai Costenco, poetul
Care şi-a scris poemele
Pe caietul de gheaţă siberian.
Labiş, copilul genial, ucis
De roţile unui tramvai.
Inima lui Nicolae Testimiţeanu
Sfâşiată de colţii fiarei roşii.
Poetul A. E. Baconsky,
Actorul Toma Caragiu,
Mireasa cântecului, Doina Badea –
Jertfe ale cutremurului.
Dumitru Matcovschi strivit
De roţile autocarului.
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici
Căutându-şi dreptatea în Cer.
Ucraineanul Ion Dumeniuc
Murind pentru cauza
Limbii Române.
Evreul Bruchis şi neamul Klaus Heitmann,
Acoperiţi cu noroi,pentru că
Ne omenesc Istoria.
Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Petre Teodorovici
Răpuşi de ciroză. Ioan
Alexandru pe crucea suferinţei
Răstignit.
Şi parcă n-a fost şi nu-i
Destul numai atât –
Puhoaie pline de furie şi groază
Năvălesc peste noi.
Ţărani care plâng
Îngropaţi în nămol.
Meri în floare ucişi
De ghiulele de gheaţă.
Câmpii şi păduri
Pârjolite de focul
Soarelui răzbunător.
Eclipsă de îngeri.
Popor blestemet.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte

Ilaşcu aruncat în cuşca de fier.
Optzecişti geniali,
Paşoptişti retrograzi,
Decrete. Simpozioane.
Mafii şi droguri. Ţărănişti. Liberali.
Comunişti. SIDA. Interfrontişti.
Asasinări. Rusia. NATO. Găgăuzia.
Turci care ne coc pâinea.
Stele pe care foiesc păduchii.
Călugări şi pusnici
Care se apără de viitor.
Lupte nedate. Nici nu
Se mai plânge măcar.
Bărbaţi de nimic,
Voind să strige,
Se udă pe ei.
Ţară scoasă la licitaţie.
Dorul veşnic repaus
Al martirilor.
Eclipsă de toate.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.

(Vol.Acum şi în veac
Editura „Litera Internaţional”)

Ca şi cum un tăiş superior
mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor,
aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat,
lăsându-şi pe cer capul fugitiv.

Nu poate să moară deşi nu mai ştie
ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţă.
Contempla ochiul de sus
trupul de jos şi în zbatere
Din văgăuna gâtului ţâşneşte
un stol de păsări ciripitoare şi verzi
Mâna îşi înfige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna îşi înfige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat priveşte
deznadăjduita zbatere.

Corabia de carne prinsă în furtună
nu se scufundă niciodată
Ajută-mă catedrală frumoasă
văzută de mine în alt oraş
Bate cu clopotele tale
dezordonată clipă.
Mă rog la tine frumoasă catedrală
tu, care eşti în alt oraş,
fă să se verse peste mine
bunătatea liniştii
Nici o diferenţă nu este între trupul acesta
şi trupul oricărui fluviu
decapitat dintr-o dată de delta
cea vorbitoare.
Ajungă la tine frumoasă catedrală,
cârdul de păsări roşii
care urlând, croncănind, chihotind
din gâtul retezat – se ridică la cer.

Primeşte-le catedrală frumoasă
pe limba clopotului tău, primeşte-le
Ajută-mă catedrală frumoasă,
văzuta de mine în alt oraş
Dă-mi liniştea, catedrală frumoasă,
şi altfel de moarte.

La început a fost Avântul,
Adiind peste goluri ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.

Cât a durat acest somn de cărbune?
Aritmetica n-are aşa cifre nebune,
Clătitu-s-a-n bezna al mărilor pat
Şi-n colţurile lumii trezit am ţipat
Şi-am picat în spume ca negrele vrăbii
Rătăcite pe grinzile unei corăbii,
În ţara cu pădurile sumbre
Populată de fum şi de umbre,
Unde cedrii se nasc ca un cânt
Şi eu însumi nu ştiu cine sunt.

Însă ştiu că tot ce se face
C-un safir de apă pe loc se va desface;
Nimic niciodată nu va fi după mine,
Decât nepătrunsul, grozavul, Cuvântul
Adiind în aeternum ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.

O tabără de care mergea la târg cu oale
A unui neguţător.
El însuşi cu-ngrijire le conducea în cale,
Sperând de Moşi s-adune folos însemnător;
Dar trebuia să treacă o renumită vale,
La care cărăuşii-ndată ce-au sosit,
Aşa s-au sfătuit:
Ca să pogoare valea, pe rând, încet, cu minte;
Iar carul după urmă să facă înainte,
Căci boii ce-l purtau,
Deprinşi fiind şi maturi, mai vrednici s-arătau;
Şi în adevăr, carul mergea încet, ca gândul
Cel încercat de grije şi frământat de ani.
Dar o pereche de juncani
A căror venea rândul,
Pe boii bine învăţaţi
Îi criticau de moarte:
— Uitaţi-vă, boi lăudaţi!
Vedeţi — ziceau — neghiobii, un car nu ştiu să poarte,
Ia uite la Boţolan!
Se târâie ca broasca… Ia vezi alde Prian
În jug cum tot se lasă;
Ar vrea din el să iasă.
O, Doamne! Şi ce boi!
Cu ce renume mare!
Mai bine ar căra gunoi,
Sau ar şedea la bragă, pe somn şi pe mâncare…
Ia să ne vadă şi pe noi!..
Cu-aşa ocări, juncanii pornesc cu carul lor;
Dar greutatea îi apasă;
Ei să oprească vor,
Şi-n dreapta se cam lasă;
Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc,
O culcă drept pe fugă, cât le lua piciorul,
Răstoarnă oalele… şi în râpă se opresc…
Încât neguţătorul,
Cu mâinile crucişe, la hârburi se uita
Şi foarte greu ofta.
Eu nu ştiu cum s-a întâmplat,
Ţiu mult cu viitorul,
Căci de trecut m-am săturat
Şi nu-i păstrez amorul;
Dar vreau s-arăt la unii noi,
Cum ei în timpuri grele
La alţii văd numai noroi
Şi numai fapte rele;
Iar când s-apucă singuri ei
De trebi, ca oameni grei,
Răstoarnă carul drept de râpă
Şi tot încă mai ţipă.

Prin ce ţinuturi rătăceşti
Pribeagă?
În care grotă din poveşti
Ai hibernat – o vară-ntreagă?

O, Muza mea cu nasul mic
Şi coapse fine,
Abia sculptate din nimic,
De ce te-ai dus de lângă mine?…

Ţi-am prins în părul inelat
Vreo floare artificială?
Te-am ofensat
Cu vreo metaforă banală?

Ori mi-ai bătut vreodată-n geam
Şi, spionând perdeaua trasă,
Te-ai supărat că nu eram
Acasă?…

Vrei poate macii din livezi
Pe toţi cu mâna ta să-i scuturi?
Sau te distrezi
Cu pălăria după fluturi?

N-ai adormit cumva pe-afară
Şi te-ai trezit sub un umbrar,
Îndrăgostită de-un măgar
Ca-n Visul unei nopţi de vară?

Cu Demonul lui Lermontof
Te-i fi-ntâlnit şi ţi-a fost frică?…
Nu ţi-a intrat cumva-n pantof
O pietricică?

(De-aceea-mi iese şchiop şi mic
Un vers, în fiecare stanţă…
Vezi, tot m-ai inspirat un pic
De la distanţă!)

Ori m-ai zărit vreodată stând
Cu Muza altuia? Se poate.
Le-am spus cuvinte dulci, pe rând,
La toate…

Dar n-am făcut-o pe furiş
Cum fac confraţii mei cu tine,
Ci pe afiş
Mi-am spus păcatul la oricine,

Şi confidenţele, tu ştii,
Le-am dat pe faţă, tale-quale,
Într-un volum de Parodii
Originale…

Oricum, de-o fi ca-n viitor
Să placă stihurile mele,
Las mărturie tuturor
Că n-ai colaborat la ele.

Că singur m-ai lăsat să scriu
O carte-ntreagă fără tine…
Şi dacă totuşi mai târziu
Te vei întoarce lângă mine,

Nici nu te-alung, nici nu te-mpac,
Ci-n fundul călimării crunte
Muind un deget, am să-ţi fac
Un benghi în frunte!