Ţii minte tu, iubita mea,
O noapte de argint în care
Mi-ai arătat pe cer o stea
Din Carul mare?
Cu faţa-n sus spre Dumnezeu,
Lăsându-ţi capul să se culce
Pe braţul meu,
Te legănam, povară dulce.
Deasupra noastră, un castan
Cu frunze pudic răsfirate
Pentru-a servi de paravan
Iubirilor nevinovate,
Tinzând o ramură-n zadar
Ca să ne apere de stele,
Fusese martor ocular
La toate cele.
Şi nu mi-ai spus atunci nimic,
Dar când mi-am coborât privirea,
Un deget mic
Mi-a arătat Nemărginirea.
Un strop de-argint a lunecat,
Şi, cu paloarea-i siderală,
Pe cerul negru a-nsemnat
Un fir subţire de beteală…
Ţii minte ce fior străin
Trecu atunci, din constelaţii,
Prin bluza ta de crepe-de-Chine
Cu aplicaţii?
Ce veşti din cerul depărtat
A nins pe fruntea ta zenitul?
Ce gânduri tainice-ai schimbat
Cu Infinitul?…
Sclipind departe, prin frunziş,
O stea smerită şi albastră
Sta singuratică, pieziş
Deasupra noastră.
Şi ca un spin,
Cu raza-i rece şi subţire,
Mi-a strecurat un gând străin
În visul meu de fericire.
Zicea: – Sub cerul vast şi mut
V-a aruncat aceeaşi soartă
Pe-un strop de lut
Ce-n învârtirea lui vă poartă.
Sărman atom sentimental!
Nu ştii tu oare
Că viaţa voastră-i colosal
De trecătoare?
Zicea: – Mă mir că te-ai gândit
Să-mi cânţi o odă.
De când poeţii s-au prostit,
Amorul nu mai e la modă.
Oricum, voi sunteţi prea mărunţi
Şi eu, prea mare…
N-ar fi mai bine să renunţi
Şi să vă duceţi la culcare?
Că nu există pe pământ
Mai venerabilă manie
Decât – sub stele jurământ
Pe veşnicie.
Şi nu există-n univers
Mai mare crimă
Decât – la coada unui vers –
Să pui o rimă…
Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos.
Când în dorul ce te-abate
Tu încaleci să combaţi,
Un fiastru urcă-n spate
Şi iţi zice să abaţi!
Când pe râul organizării
Vasul tău vrei a-l purta,
Un fiastru, al pierzării,
Pune mâna-n cârma sa.
Unde mâna ta plăcută
Scrie fericire,-amor!
Altă mână nevăzută
Scrie-ndată: ură, dor!
Când tu faci o faptă bună
Fiii tăi o veştezesc,
Rozele p-a ta cunună
Cum le pui se ofilesc!
Şi speranţa ta se curmă!
Cu nimica nu te-mpaci!
Toţi s-arată pentru cârmă;
Dar eu nu mai văz cârmaci!
Zurliu si carnic si tocit in coate
Si alungat din rai pentru te miri
Ce mere cheltuite pe iubiri,
Mai trag si eu de soarta,cat se poate.
Dar nu ma fac nici lefegiu la zbiri,
Nici colportor de jocuri desuchiate
Platind tribut poetic pentru toate
Fecioarele fragile si subtiri.
La umbra lor gasindu-si adapostul,
De fiecare data cand da-n branci
Plapandu-mi suflet nedesprins cu postul
Si condamnat la preaplacute munci,
Ma simt in stare sa tot fac pe prostul,
Pana s-or umple stelele de prunci.
Ingerul crin în luminare
Lin arzând se mistui
Nu-l cunoaşte decât ruga
Fecioarei ce-nflori
In albastra înserare
Zborul lui de mir curat
Presimţindu-l-a doar maica
Pruncul când l-a alăptat
Si-n mâinile furtunii
Trăsnetele luminând
Il privii mirat profetul
Din adâncul de pământ
Dincolo de matca firii
De deasupra de izvor
Ingerele se străvede
Har nemuritor
Palidă şi gînditoare,
Luna iese din abisuri
Şi-n amurgul de răcoare
Pune dor şi varsă visuri.
Bolta cerului se umple
De o vrajă de lumină
Ce dă lunii înţelesuri
Din durerea vesperină.
Unde eşti şi-n care vremuri
Ai apus pe-ntotdeauna,
Tu, ce-aveai asemănare
Cu durerea şi cu luna ?
Astrul sfintei nopţi de vară
Iar revine printre vii,
Numai tu, nemîngîiato,
Pururea nu mai revii.
Curg pîraiele în cînturi,
În mirezme cad petale,
Şi suspină toată firea
După umbra gurii tale.
Că erai atît de nouă,
Zămislită într-o doară,
Încît nu poate natura
Să te-ncerce-a doua oară.
La poésie est l’oeil qui pleure
Elle est l’épaule qui pleure,
l’oeil de l’épaule qui pleure.
Elle est la main qui pleure
l’oeil de la main qui pleure.
Elle est la plante du pied qui pleure
l’oeil du talon qui pleure.
Ô, vous, amis
la poésie n’est pas la larme
elle est les pleurs mêmes
les pleurs d’un oeil noninventé
la larme de l’oeil
de celui qui doit être beau
de celui qui doit être heureux.
« Pagina anterioară