Nu ştiu, zău, pe ce temeiuri
Zi întâi a lui Aprili
S-au menit din obiceiuri
A fi zi de amăgiri.
O zi numai în trei sute,
Fără praznici, sărbători,
Pentru nişte şăgi plăcute,
N-ar fi rău însămnători.
Dar a lumii amăgire
Nu are nici un hotar,
Toate trec prin chibzuire
Vicleşugului amar.
Omul cel întâi căzură
Prin amăgire din rai,
Când nu era în natură
Altă vreme decât Mai.
Politica se-nvârteşte
Pe aceştii zile legi:
Sfarmă, drege, hotărăşte
Soarta ţărilor întregi.
Diplomaticii înşeală
La Septemvrii, la Ghenari,
Caută, pândesc greşeală
Şi răstoarnă planuri mari.
Toţi supuşii în tot locul
Pe şefii lor amăgesc,
Prin aceasta-şi fac norocul,
Cariera îşi lăţesc.
Femeile au prea multe
Zile-ntâi a lui Aprili,
Chiar deviza lor pe frunte
Pare scris: întâi Aprili.
Şi bărbaţii iar pe ele
Purure le viclenesc,
Jură lor pe cer şi stele,
Dar credinţă nu păzesc.
Cel ce cumpără sau vinde,
Gândeşte la înşelat,
În rar om nu se aprinde
Cugetul acest de iad.
Omul în sfârşit cutează
A-nşela pre Dumnezeu
Când prin apă se botează,
Iar în faptă stă tot rău.
Până când întâi Aprilii
Va-mpărăţi pre pământ?
Când va luci raza zilei
Numai cinstei luminând?
Fulger străin, desparte această piatră-adâncă;
Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochean!
Atlanticei sunt robul vibrat spre un mărgean,
Încununat cu alge, clădit în praf de stâncă,
Un trunchi cu prăpădite crăci vechi, ce stau să pice,
Din care alte ramuri, armate-n şerpi lemnoşi,
Bat apele, din baia albastră să despice
Limbi verzi, şuierătoare, prin dinţii veninoşi.
Pasăre cu pene albastre,
Martoră iubirii noastre,
De-i sfârşi cântarea ta,
N’asculta ce-mi spune mie,
Dragul meu, căci cine ştie
Dacă mâni nu m’a uita.
Râule cu apă lină
Şi curat ca o lumină,
Cât ne vezi de fericiţi,
Starea noastră n’o răsfrânge,
Mâine poate noi vom plânge
Şi-om fi veşnic despărţiţi.
Iar tu lună, dragă lună,
Tu a nopţilor cunună,
Să nu spui că ne-ai privit.
Poate mâni a tale rază
N’ar putea măcar să crează
Că vreodată ne-am iubit.
Numărând ceasurile.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Douăsprezece! Adio, o, an! Şi ai trecut!
Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng!
Adio! întru tine nădejdea m-a vândut.
Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng.
Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,
Ură, dragoste-n tine, prieteşug, duşmani…
Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!
Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani.
Acuma treci! adio! ş-asupră-mi tu ai tras
Povara ce mă-mpinge unde şi tu te duci.
O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!!
Faptele mele-n tine ca semne au rămas,
Tu le păstrezi, şi-n sânu-ţi ele nu sunt năluci.
Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!
(1836)
Batrine Marx tu pe aceste meleaguri
vei fi degraba barbierit si trimis la reeducare.
Pina si faptul ca vacile estice
care au pascut pe lângă linia ferata
se cred vagoane de locomotiva si nu mai dau lapte,
ti se pune tot tie în circa.
Bine-ar fi să cada orasul pe mâna negustorilor,
să nu mai puta piata atât a retorica,
să vina berarii, pastramagiii, laptarii
cu dialectica orzului fermentat
si a brinzei inchegate.
Deocamdata taranul ar cam iesi la cosit
sepia verde din parul punkistilor,
deocamdata, banuind ca esti mort,
noii filosofi se imbata cu ideea ca polemizeaza cu tine.
N-au nas să simta cum colcaie drojdia
ce umfla societatea
si pune în functiune alambicul
prin care razvratitul Con Bendit
s-a condensat intr-un primar cumsecade.
In fond chiar si eu care sint un ins banal
ies ca limaxul din sintaxa si logica
si visez acea boala ciudata de stomac
din pricina careia te poti imbata cu o bucata de piine.
Ia si gusta.
Sintem pe drumul cel bun:
la Berlin ceasurile au inceput să meargă anapoda.
Te-ngrijorezi cã ochii si creierii se cern?
În energia lumii doar esti si tu etern!
Presimti spre ce noianuri de energii te-ndrumi,
Când stii cã doar un singur atom contine lumi?
Când clopotul va bate pe dealul udestean,
Eu o sã fiu departe în cerul de mãrgean,
Dar nimeni n-o sã vadã cum trece peste pomi,
Din pieptul meu, o ploaie de luminosi atomi,
Si nimeni n-o sã stie cã un minut, o stea
A strãlucit mai tare din energia mea.
(“Poezii”, 1964)
Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.
Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.
Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de supt umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi în sus. Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală supt frunzişoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.
Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lugerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesuptul bulgărelui de aur, să-i culeagă razele. În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă, să meargă şi să meargă până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea el că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face.
Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta se ridică pe picioruşele de dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lugerul crinului şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!…
Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:
– Uf! Că mult mai am de suit, Doamne!
Păstoreaua cea-ndrăgită
Poartă turma tot mîhnită
Ei, floricica cîmpului
Nu-i dă odihna sufletului.
Iar viersul păsărelilor
O dau şi la mai mult amor.
Toate-i par că să jelesc
Para dragostei tînjesc.
O fîntînă preacurată
Oglindă-i unde ea cată.
Or după chip n-o cunoaşte
Ce-n inimă-ş simte a naşte.
Fata-i zice, foc curat
Ochii, suflet tulburat.
Ea cu lacrămile sale
Mulţeşte apa spre vale,
Zicînd : — Tă rog, rîule, spune
Celui ce l-amar mă pune
Că dă curgi acum mai tare,
Din lăcrămi eşti aşa mare.
Pagina următoare »