Inima-mi e-ntristată,
Şi-n lacrimi înecată,
La fericiri trecute gîndeşte în zadar!
Plăcere, mulţumire,
Viaţă, fericire,
Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.

Acele dulci suspinuri
Cum se schimbară-n chinuri,
Şi bucuria noastră în otrăvit venin!
Cât rău după-atât bine!
Aşa furtuna vine,
Când soarele zâmbeşte, când cerul e senin.

Adio! N-am cuvinte
Să-ţi arăt tot ce simte,
În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu,
E o durere mare,
Şi suferinţi, pe care
A le simţi pot numai; a le descri mi-e greu.

A! cât de mult amară
Viaţa o să-mi pară!
Minuturile veacuri o să le socotesc.
A oricărei zi rază,
Noi lacrimi o să vază,
Când pe străine ţărmuri străin o sa trăiesc!

Spune-mi însă, iubită,
Când inima-ţi lipsită
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Plăcerile gustate?
Simţirea se va stinge, şi nu-l vei mai dori?

Astă lege obştească
Se cade să-ngrozească
Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit?
În ce loc, pe ce cale,
Călcând pasur’le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Durerea cea mai mare
Nu poate să omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor!
A! de-i mai ţinea minte
Atâtea jurăminte,
Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când seara tu vei merge
Pe câmpuri, a culege
Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,
Dacă din întîmplare
Vei nimeri o floare,
Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,

Atunci, atunci gândeşte
De mine că-ţi vorbeşte:
Asta-mi este nădejdea şi de-asta mai trăiesc:
Eu tot cred că e-n fire
Acea compătimire,
Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

– A, iubite, a,
Mai spune-mi ceva,
Că mi-i drag să-mi spui
Ce nu ştiu, drag pui,
Că mi-i drag să-ascult
De dragoste mult,
Haide, spune-mi cum se
Iubesc păsările.
– O, iubito, o,
Cred că tot ca noi:
Copacii bătrâni
Acasă rămân
Ca nişte bunici
Cu puii cei mici
Care-n braţe-i leagănă
Până-i frunza galbenă.
Pe-urmă bat vântoasele,
Şi nu-i nici o pasăre,
Pe-urmă le cad foile,
Se-nvelesc cu ploile.
Pe-urmă îi dor crengile
Şi n-au ce să legene.

• Abece
• Acul şi aţa
• Adam si Eva
• Adame
• April
• Arici, Arici, Bogorici
• Asteptare
• Bine şi rău
• Blesteme
• Cantec de adormit Mitura
• Ceasul de-apoi
• Cina
• Creion
• De ce-as fi trist?
• De-abia plecaseşi
• Descântec
• Duhovnicească
• Ex libris
• Fetica
• Flori de mucigai
• Frunzele tale
• Iarbă trează
• Inscripţie pe un pahar
• Ion Ion
• Iscoada
• La multi ani
• Lache
• Marile tăceri
• Melancolie
• Mi-e dor de tine
• Miracol
• Modernitate
• Monotonie pe vioară
• Oseminte pierdute
• Paradisul
• Paza bună
• Porunca
• Porunca
• Prietenul sufletesc
• Psalm VI
• Psalmul de taină
• Răspunsul unei comete
• Răzvrătire
• Restituiri
• S-aştept?
• Seară
• Stupul lor
• Sus
• Tâlharul pedepsit
• Testament
• Ţi-e sufletul…
• Ţie, căreia
• Toamna
• Tu nu eşti frumuseţea…
• Tudor Arghezi – Lista Opere
• Vrăbiile mamii
• Zăpadă
• Zdreanţă

I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?

II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casă soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe — şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.

III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primăvară, unde eşti?

Cu firea ei cea arzătoare
Sosit-a vara înapoi.
Toţi pomii sunt în sărbătoare,
În tei stă floare lângă floare…
E dulce vara pe la noi!

Când dimineaţa se iveşte
Din al văzduhurilor fund,
Tot câmpul parcă întinereşte
Iar, deşteptată de pe prund,
Cireada satului porneşte…

În urma ei un roi de grauri,
Ca nişte valuri cenuşii,
S-amestecă prin bălării.
S-aşază-n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii.

Până ce-n zarea depărtată
Spre lacul trist se pun pe drum.
Şi cum se duc, – acum ş-acum
Se mai zăresc încă o dată,
Ca rămăşiţa unui fum.

Paupière aux dents, aux larmes souillées
sel tombé dans les mets à venir
que je ne vive pour cet instant seul
en témoignent tous mes souvenirs. . .

Que je ne puisse rien voir sans témoins
mon enfance en est preuve, ma vie d’adolescent
qui redouble le non-être de ce moment
de son non-être d’autrefois.

Ah, le rir’ pleur’
ah, le rir’ pleur’
je m’esclaffe quand je parle – je ris
à la vieille seconde qui pourrit dans les ondes
de cette autre présente seconde.

Ah, le rir’ pleur’
ah, le rir’ pleur’
gisant dans l’oeil des choses gelées
et dans leur dent mordante, tel le sceptre
des rois noninventés.

Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea,

Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva:

Şi aşa tăind cu el capul măgarului celui mort,

L-a-nfăşurat pe deasupra binişor cu nişte tort;

Apoi cu acest ghem mare în piaţ’ să-l vânză mergând,

Se duse şi el cu dânsul cu alţi vânzători în rând;

Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător,

Carele de chilipire era-n piaţ’ precupitor;

În vreo câteva cuvinte învoindu-se din preţ,

Îi zise cumpărătorul (văzându-l prea greuleţ):

– Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar ?

Nastratin Hogea răspunse: – Iaca un cap de măgar !

Dacă-l mai întrebă încă ş-îi răspunse tot la fel,

Socoti cumpărătorul că îl face prost pe el.

Şi scoţând îi dete-n mână banii cât i s-a căzut,

Care Nastratin luându-i, se făcu grab nevăzut.

Pe cumpărătorul însă cugetele nu-l lăsa,

S-apucă, desfăcu ghemul cum a mers la casa sa,

Şi abia găsi pe dânsul numai o oca de tort,

Iar celelalte ocale capul măgarului mort.

“Mai mare daraua

Fu decât ocaua.”

Ce să facă ?! Pleacă iute să-l caute necăjit,

Dar Hogea cum luă banii, la casa sa a fugit;

El însă tot căutându-l prin piaţ’ de a-l mai vedea,

Abia la o săptămână putu cu el ochi ca să dea,

Şi puind mâna pe dânsul, judecăţii-n grab l-a dat,

Arătând cu jeluire cum şi ce fel l-a-nşelat.

Fiind dar Nastratin Hogea la judecată adus,

El totodată de faţă şi dovezile ş-a pus,

Cum că i-a spus adevărul, că e un cap de măgar,

Când i-a făcut întrebare de ce e greu la cântar.

Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,

Cumpărătorul rămase cu capul cel de măgar.

• Altair
• Bibliotecile fericite
• Calendar
• Cântec de sfârşit
• Casa cuvântului
• Învăţătură
• Joc
• Legenda cărţii
• Legenda daliei
• Ninge, ningere, ningerime
• Noapte de echinox
• Oră fără tine
• Ora închiderii
• Poveste
• Privelişte
• Recompensa
• Rit