Nici nu mă spăl de multele iubiri

Autor : George Tarnea

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Mi-e greu să fac din dragoste o vină
Sau prost îndemn al bietei mele firi,
Când văd cum arde roua-n trandafiri
Şi cred cu teamă-n Cel ce va să vină.

Nici nu mă spăl de multele iubiri
Cuprinse-n viaţa mea mult prea puţină,
Când pot clădi cu jertfa lor grădina
De stânjenei, de crini, de calomfiri.

Cei sterpi si răi n-au starea să-nţeleagă,
Eu, păcătos fiind de la-nceput,
Mi-am dăruit priveliştea întreagă

Şi cel mai sincer, poate, m-am temut
Că dacă-n carne clipa rod nu leagă,
Nici veşnicia-n suflet n-a-ncăput.

(“Cartea cu iubiri secrete, 183 sonete”, Editura Tanera, 1994)

Opera Apartinand George Tarnea | | Nici un Comentariu »

Amărâtă turturea

Autor : Ienachita Vacarescu

Amărâtă turturea
Când remâne singurea,
Căci soţia şi-a repus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte,
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Şi să duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh! amar şi vai de mine!

Stă sufletul fără iubire – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi …
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

Cetatea Neamţului

Autor : George Coşbuc

Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care Neamţul se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: Eşti nebun!
Altul: Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt? Ba, parcă leşii,
Vin încoace. Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă… El mi-ar da!
Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa.
Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: Dobre ciolovec!
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,
Fire-ar ei de râs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-a-l pofti la ei la masă,
Şi flămând vai, ce mai spui
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce…
Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.
Leşii,-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vro zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate
Strigă rex: Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?
Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi.
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii? Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti.
Domnul unde-i? E-n Suceava.
Dar poporul? La Plăieşti.
Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Aştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!
Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate! Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.

Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
Onofrei, să-mi spui acum,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă… hai, şi nu-i deşeartă?
O văzui numaidecât
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta.
Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui i place…
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup,
Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Câţi ca voi!

Autor : George Topârceanu

Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
– Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!…

Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
– Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…

Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
– Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!…

Înfăţişare

Autor : Ion Barbu

Pudrează râul tragic în oglindă,
Cu de-amănuntul, cristalin, de bal;
Săltate-n coc, volutele să prindă
Perucii de argint – un encefal.

La balul liniştit, de mare gală,
De vrei să placi frumosului tău Domn:
Treaz, poleieşte-ţi masca facială
Şi dinţii înverziţi de duh de somn;

Luminile odăilor le stinge!
Să-nceapă marea pară de opal,
Când îngheţat, din iarna care ninge
În creştet, ca-ntr-un parc, pe encefal.

– Fii Domnului statură luminoasă,
Cu gândul – sprinten fulger viitor!
Să-ţi fie braţul spadă bătăioasă
Şi ochiul: disc lunar lunecător.

Opera Apartinand Ion Barbu | | Nici un Comentariu »

Prima lecţie

Autor : Alexandru Vlahuţă

În colţişorul ei, stăpână
Pe-un vraf de jucării stricate,
Din cărţi de joc, din hârtioare
Ea-şi face parcuri şi palate;

Vorbeşte, râde cu păpuşa…
Ce fericite-s amândouă
Că s-a putut, din vechi nimicuri,
Zidi o-mpărăţie nouă!

Păpuşa n-are nas, e cheală,
Ş-un braţ din umăr îi lipseşte,
Dar Mimi-o vede tot frumoasă:
Căci ea e mamă, ş-o iubeşte.

Stau şi mă uit, cu câtă grijă
A rezemat-o de-o cutie,
Şi-i duce bunătăţi la gură
Cu linguriţa, ş-o îmbie:

Aşa, papă frumos, fii gigea,
Papă cu mama, să creşti mare…
Apoi o şterge, o sărută
Şi-i pregăteşte de culcare:

Într-un pantof i-aşterne cârpe,
Îi face loc ş-o cuibăreşte:
Închide ochii şi fă nani.
Păpuşii nu-i e somn… scânceşte…

E răsfăţată, vrea să-i cânte,
Şi basme de-ale ei să-i spună…
O, e un chin pân s-o adoarmă.
Noroc că-i Mimi mamă bună!

Să nu te-ncerci s-o iai în braţe,
Ori s-o săruţi, că nu se lasă;
Ce-i ea, copil? Nu-şi vede capul
De supărări, de griji, de casă…

Mă umflă râsul… ce drăguţă-i
În demnitatea ei de mamă!
Şi cuget la o viclenie:
Te fac eu să mă bagi în samă!…

Pe-ascuns, din buzunarul hainei
Mă fac că scot o păsărică,
Şi-ncep să-nşir ce pene are,
Cât de frumoasă e şi mică…

Ce bine-mi pare că nu-i nime
Să vadă ce am eu aici!…
Dar cine-o fi? Aud prin casă
Un tropot de picioare mici…

Mă-ntorc. Cu ochii mari şi limpezi
Mă farmecă, linguşitoarea!
Ce cauţi, mamă de păpuşă,
Fudula mea de-adineoarea?

Se uită după păsărică,
Şi i se pare c-o şi vede;
Degeaba-i spun c-am amăgit-o,
C-am vrut să râd de ea… nu crede.

Cerşind, mânuţele-şi întinde
Şi de genunchii mei s-agaţă…
De-ai şti tu păsărica asta
Ce adevăruri te învaţă!

(Taci, că doarme păpuşa!
MIMI)

Nourii

Autor : Nicolae Labiş

Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări,
Topindu-se departe şi revenind întruna.
Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări,
Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna.

Oceane mari de apă pe-a cerului genuni
Câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă,
Revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni –
Rămân aceleaşi totuşi oceane mari de apă.

Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi!
Centauri, turme, nave, creneluri de redută…
Noi îi urâm când grindini revarsă peste noi,
Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută.

Opera Apartinand Nicolae Labiş | | Nici un Comentariu »

Zorica Latcu – Lista Opere

Autor : Zorica Latcu


Opera Apartinand Zorica Latcu | | Nici un Comentariu »

Leul deghizat

Autor : George Topârceanu

Leul s-a-mbrăcat odată
Într-o piele de măgar,
Să colinde ţara toată
Din hotar până-n hotar,
Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)
Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători.

Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng
Ca un biet măgar nătâng,
Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc
Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc.

– Staţi, mişeilor! Ajunge, – că vă rup în dinţi acuşi!
(Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.)
Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiţii mei supuşi?…

Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,
Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi.
– O, măria-ta! Iertare!
Zise cel mai diplomat, –
Semănai aşa de tare
C-un măgar adevărat!…

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech