De pe tavane-ntunecate,
Tăcute lacrimi cad mereu,
Şi parcă tot sporesc din greu,
Din mari izvoare depărtate.

Şuviţe tainice de apă
Spre peşteri drum de ani străbat –
Întruna se preling şi sapă
Tavanul şubred şi-nnoptat.

Dar după ani de picurare
S-au închegat coloane pline:
Eterna bolţii lacrimare,
În loc s-o surpe, – o susţine.

Tot astfel, lacrimi nesecate
În suflete ne-au picurat,
Şi de furtuni nenumărate
Viaţa noastră-a tremurat…

Dar azi, când stau vârtejuri grele
Să ne răpună-orice avânt,
Noi trecem fără păs prin ele
Şi-aproape izbucnim în cânt.

Un suflet tânăr ne străbate
Şi ne îndeamnă către cer –
Din suferinţi abia-ndurate
Ne-am făurit armuri de fier.

N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Cand bate vantul peste delta, trestiile
Lin se leagana, vii se leagana, vii fosnesc.

N-am sa va spun pe cine astept, dar astept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboara.
Toate cantecele lumii, toate, s-o stiti,
Incap intr-un flaut, intr-o vioara.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez si margini de foc are si soarele.
Vantul de seara mi-a spus c-o sa moara
Dac-o sa-i rupeti in drum picioarele.

Ce sa fac, dudule? Incotro s-o apuc?
Ma striga din patru parti zarile.
Muntii cu paduri cu tot mor sufocati
Si-n curand o sa moara sufocate si marile.

N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crangurile sunt pline de flori si de iarba
Si de arbori plapanzi care cresc.

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpurilui:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

Spunea mielului odată
Maica oaia: Fătul meu,
Eu sunt foarte întristată
Cugetând la traiul tău.

Ah, păstorul te va prinde,
Abia gras te-i face un pic,
Şi la măcelar te-a vinde,
Ce călău altfeli i zic.
Depărtat de l-a ta mumă,
Acii cruzi şi răi tirani
Te despoaie, te zugrumă
Şi te vând apoi pe bani.
De-altă parte se învită
Lupul, ce-i cu dânşii văr,
Ca şi el să te înghită
Cu ciolane şi cu păr.
C-un cuvânt, fără-ndurare
Toţi pre tine te urăsc,
Ş-abia traiul îţi răsare,
Iacă-ndată îl răpesc!
Chiar în contra însuşi firei,
Mai bătrână eu fiind,
Tocma-n mezul ominirei,
Tinerel te văd pierind.
Însă mielul, c-umelinţă,
Zis-au: Maică, al mieu odor,
Cea mai mare a mea dorinţă
Este tânăr ca să mor!
Decât asta, a mea soartă
Fi-v-atunce mult mai grea,
Dacă-ntâi aş vede moartă
Pe duioasa maica mea.

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!

Foaie verde libertate,
Dunarea ne striga-n singe.
Tara cu cutitu-n spate
Striga-n veac dar nu se fringe.
Din Ceahlau rasuna bucium,
Geme tara in junghere
Si de foame si de zbucium
Rabda neamul in durere.
Doina mea de libertate,
Daca-mi esti din neam si singe,
Mai romine, mai barbate,
Fii cu noi cind Tara plinge.
Tara, unde-ti sant barbatii?
Cine mi te-nstraineaza?
Prin istorie, ca fratii,
Treji, copii tai vegheaza.

Treji, copii tai vegheaza
Prin istorie ca fratii.
Cine mi te-nstraineaza
Tara…unde-ti sant barbatii?
Fii cu noi cind Tara plinge
Mai romine, mai barbate,
Daca-mi esti de-un neam si singe;
Doina mea de libertate…
Geme tar in junghere,
Din Ceahlau rasuna bucium,
Rabda neamul in durere
Si de foame si de zbucium;
Striga-n veac dar nu se fringe
Tara cu cutitu-n spate,
Dunarea ne curge-n singe:
Foaie verde LIBERTATE.

Alintîndu-şi mustăcioara,
Trece fantele gătit:
Se cunoaşte de departe
Că iubeşte şi-i iubit.

Cine-a dat perdeaua-n lături?
I-a bătut în geam discret…
Junele suspină-n stradă
Şi păşeşte mai încet.

El se-ntoarce spre fereastră
Şi se uită visător.
Buza-i tremură de-o şoaptă,
Ochii i s-aprind de dor.

Ca o flacără deodată
Parcă-i lunecă pe piept…
I-a căzut de sus o floare,
Şi-un bilet: “Vino, te-aştept !”

Dă portiţa la o parte,
I se pare că-i în vis…
Mîna alb-a Afroditei
Grabnic uşa i-a deschis…

Ce mai vreţi să şiţi? Sunt singuri !
Junele-i cam sfiicios…
Două braţe moi şi grase
Îl înfăşur-amoros.

Afrodita-şi aminteşte
De străvechile plăceri,
Peste cari aşternute-s
Şaptezeci de primăveri.

Do ut des… = “Îţi dau, ca să dai” în latină.
(Vieaţa, an I, nr. 33, 25 septembrie 1894)

Cînta voios sub crengi un şipot, cînta din zori şi pînă-n sară.
Dar a venit un vînt de gheaţă, şi pe cleştarul apei sale,
Şi-a-ntins înţurţurata-i gură ca un voinic trudit de cale,
Şi-apoi s-a dus din nou în lume sunînd din vesela-i fanfară.

S-a dus, şi-n urma lui deodată s-a-ntins o pace-atît de-adîncă
Încît, învinsă ca de spaimă, te-ai dat de şipot mai aproape,
Şi-ai vrut cu focul gurei tale să-nvii şivoiul moartei ape,
Să-i împrumuţi o clipă viaţă, din viaţa ta, să cînte încă.

Dar cîntul, îngheţat de crivăţ, n-a ascultat de-a ta chemare,
Şi tu, surprinsă, cu sfială, ţi-ai coperit frumoasa gură,
Şi-ai stat nedumerită parcă, nevrînd să crezi că in natură
Îţi poate sta ceva-mpotrivă, cînd i-aşa dulce-o sărutare.

Şi-atunci, abia atunci, prin minte ţi-a dat că jertfa ta-i pierdută
Şi că-n voiosul glas de apă cînta ca-ntr-un rapsod o viaţă…
Ascultă glasul care cîntă atît de dulce pîn’ nu-ngheaţă,
Căci moartea trece pretutindeni şi moartea e de-a pururi mută !

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
şi-n guşe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsându-mă singur,
cu plânsul,
cu voi,
şi cu toamna.

Veniţi mai aproape! – Şi cel care are
urechi de-auzit să audă:
durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd.
Să râdă deci astăzi în mine
amarul
şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!
Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?
E cornul de lună?
Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu braţul de fier.

Sunt beat şi as vrea să dărâm tot ce-i vis,
ce e templu şi-altar!
Veniţi lângă mine, tovarăşi! Că mâne-o să mor,

dar vă las moştenire
superbul meu craniu, din care să beţi
pelin
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi! – Veniţi după mine, tovarăşi!