Jalnic vâjie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

În castelul de pe stâncă, la fereastra solitară,
Stă pe gânduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.

Al ei suflet e furtună, noapte e gândirea ei—
Astăzi ea e pusă-n rândul celor mai de jos femei!

E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacrimile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.

În tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blândă: —”Tu-mi eşti rege şi bărbat.

M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gândurilor tale?

M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip păgân,
Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpân.

Mi-ai ucis pe-ntâiul sfetnic şi râdeai că lumea plânge
Când de barba lui căruntă spada ţi-o ştergeai de sânge.

Şi-am tăcut, zicîndu-mi iarăşi: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu, rege, trebuie să curmi ce-i rău.

Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! şi-am zis: e bine!
Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine.

Dar el nu era al nostru, el era al ţării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi.

Vii, acum trimis de alţii, vii să scapi şi de regina,
Teodat, îţi temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?

Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!

Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume,
Eu ţi-am datcoroana ţării, să te fac stăpân pe-o lume.

Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?… E tot atât!
Dacă moartea mea ţi-ajută, vino, strânge-mă de gât.

Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, că-ţi e soţie!”

Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţă-i drept,
Şi, zicând, desface haina de pe tânărul ei piept.

Iar mişelul stă, se uită, dă apoi, şi grabnic unda
Sângelui ţâşni din rană; şi-a căzut Amalasunda.

Şi plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.

A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stâncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adâncă.

Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormânt.

Parcă negrele blesteme şi le-amestecau haotic
Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic.

Teodat, tu râzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Îşi va răscula poporul, să te sfâşie de viu!

Sorcova,
Vesela,
Peste vară,
Primăvară,
Să trăiţi,
Să-mbătrâniţi.
Să-nfloriţi,
Să mărgăriţi,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir
De trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.

La anu’
Şi la mulţi ani!

Când copilaşu-mi se lipeşte
Plăpând la sânul meu,
Şi-l port în braţe, şi-mi zâmbeşte,
Şi-l strâng, şi-l pup mereu;

Îmi pare-atunci că-s o tulpină
Ce-abia mai sta pe rădăcină,
Tot sughiţând după lumină
D-atâtea ierne-n şir,
Şi iată că-ntr-o zi cu soare,
Sosind o rază iubitoare,
Făcu din trestia ce moare
Să iasă trandafir:

Un copilaş ce se lipeşte
Plăpând la sânul meu,
Şi-l port în braţe, şi-mi zâmbeşte,
Şi-l strâng, şi-l pup mereu!

Scăzută zării blândă e ţara minerală.
– Inel şi munte, iarbă de abur înzeuat.
A ofilirii numai această foarte pală
Făclie, pe ghicirea Albastrului ouat.

Minţiri, lumini! Scăpată, doar sfânta, ca o maică
– Ars doliul ei; cu fruntea călcată de potcap:
Scăldând la dublul soare, apos, de la Drăgaică,
Rotundul, scund în palmă, duh simplu-n chip de nap.

De pe tavane-ntunecate,
Tăcute lacrimi cad mereu,
Şi parcă tot sporesc din greu,
Din mari izvoare depărtate.

Şuviţe tainice de apă
Spre peşteri drum de ani străbat –
Întruna se preling şi sapă
Tavanul şubred şi-nnoptat.

Dar după ani de picurare
S-au închegat coloane pline:
Eterna bolţii lacrimare,
În loc s-o surpe, – o susţine.

Tot astfel, lacrimi nesecate
În suflete ne-au picurat,
Şi de furtuni nenumărate
Viaţa noastră-a tremurat…

Dar azi, când stau vârtejuri grele
Să ne răpună-orice avânt,
Noi trecem fără păs prin ele
Şi-aproape izbucnim în cânt.

Un suflet tânăr ne străbate
Şi ne îndeamnă către cer –
Din suferinţi abia-ndurate
Ne-am făurit armuri de fier.

N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Cand bate vantul peste delta, trestiile
Lin se leagana, vii se leagana, vii fosnesc.

N-am sa va spun pe cine astept, dar astept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboara.
Toate cantecele lumii, toate, s-o stiti,
Incap intr-un flaut, intr-o vioara.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez si margini de foc are si soarele.
Vantul de seara mi-a spus c-o sa moara
Dac-o sa-i rupeti in drum picioarele.

Ce sa fac, dudule? Incotro s-o apuc?
Ma striga din patru parti zarile.
Muntii cu paduri cu tot mor sufocati
Si-n curand o sa moara sufocate si marile.

N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am sa va spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crangurile sunt pline de flori si de iarba
Si de arbori plapanzi care cresc.

Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmă
Ce o scoate-n agonie sufletul care se curmă,
Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soare
Bobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.
Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un pahar
Vrând să-i dau prin apă dulce viaţă lungă…
În zadar!

Cum e azi, chiar pusă-n apă va muri sărmana floare
Precum sufletu-mi muri-va chiar întinerit la soare.
Dar ducându-mă, un lucru pe pămant eu mai doresc:
Aş voi acestei roze, zile lungi să-i dăruiesc…
Sau de nu, privind pe gânduri cum cad foile-i în şir,
Să am drept tovarăş ultim cel din urmă trandafir.

(Octombrie 1881)

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpurilui:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

Spunea mielului odată
Maica oaia: Fătul meu,
Eu sunt foarte întristată
Cugetând la traiul tău.

Ah, păstorul te va prinde,
Abia gras te-i face un pic,
Şi la măcelar te-a vinde,
Ce călău altfeli i zic.
Depărtat de l-a ta mumă,
Acii cruzi şi răi tirani
Te despoaie, te zugrumă
Şi te vând apoi pe bani.
De-altă parte se învită
Lupul, ce-i cu dânşii văr,
Ca şi el să te înghită
Cu ciolane şi cu păr.
C-un cuvânt, fără-ndurare
Toţi pre tine te urăsc,
Ş-abia traiul îţi răsare,
Iacă-ndată îl răpesc!
Chiar în contra însuşi firei,
Mai bătrână eu fiind,
Tocma-n mezul ominirei,
Tinerel te văd pierind.
Însă mielul, c-umelinţă,
Zis-au: Maică, al mieu odor,
Cea mai mare a mea dorinţă
Este tânăr ca să mor!
Decât asta, a mea soartă
Fi-v-atunce mult mai grea,
Dacă-ntâi aş vede moartă
Pe duioasa maica mea.