Peste firea muta doarme
Cerul plin de stele.
Patru plopi ascund în umbra
Casa dragei mele.
Dar mi-a fost pesemne calea
De-un dusman ursita:
Am gasit lumina stinsa,
Usa zavorita…
De trei nopti aceeasi cale
Bate calatorul.
Cine n-are dor pe vale
Nu-mi cunoaste dorul.
Ginduri triste, mine sara
Viu an ciuda voastra, –
Si de-o fi zavor la usa
Intru pe fereastra!
Omul începuse să vorbească singur…
Şi totul se mişca în umbre trecătoare –
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Nimic. Pustiul tot mai larg părea…
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur…
E cald
Şi lacul pare o hartă de noroi…
E harta unei ţări după război,
În care – dezgustat de-atâta murdărie –
S-a sinucis şi ultimul broscoi,
Un biet şcolar cu nota 3 la geografie…
Pe malul lacului,
Un bou,
O vacă,
Un viţel
Şi-un taur
Recită Testamentul nou
Şi poezia veche, din clasele primare:
“Viitor de aur
Ţara noastră are!…”
Iar pe şoseaua comunală,
Cârciumarul,
Învăţătorul,
Popa
Şi notarul –
Cei mai de seamă gospodari din sat –
Se ceartă pe un scaun vacant de deputat.
Din cer a venit un cântec de lebădăDin cer a venit un cântec de lebădă.
Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe
peste muguri. Şi pretutindeni îl aud eu şi tu.
Călugării şi-au închis rugăciunile
în pivniţele pământului. Toate-au încetat
murind sub zăvor.
Sângeram din mâni, din cuget şi din ochi.
În zadar mai cauţi în ce-ai vrea să crezi.
Ţărâna e plină de zumzetul tainelor,
dar prea e aproape de călcâie
şi prea e departe de frunte.
Am privit, am umblat, şi iată cânt:
cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?
Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice – omorâţi-mi inima!
Garoafele din glastră, stând gata ca să moară,
Vorbesc de-o fată blondă cu faţa diafană,
Vorbesc de-o prea frumoasă şi mândră castelană
Ce le-a purtat de grijă o-ntreagă primăvară…
Vorbesc, şi pun la cale garoafele din glastră:
– „Carminul să ni-l strângem, şi-n pulbere măruntă,
Pe-obrajii ei să cernem uşor, în zi de nuntă,
Să nu mai fie alta cum e stăpâna noastră.”
(Sămănătorul, 17 decembrie 1906,vol. „Fantazii”)
Sus boieri, nu mai dormiţi
O lerui, Doamne
Vremea e să vă gătiţi,
Casa să v-o măturaţi,
Masa să v-o încărcaţi
Nu dormiţi în astă seara,
Ci şedeţi la privecheală,
S-aşteptăm pe Domnul sfânt
Ca să vie pe pământ
Că e Fiul Cerului
Şi Domnul pământului,
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Rămâi gazdă sănătoasă
« Pagina anterioară