Din cer a venit un cântec de lebădăDin cer a venit un cântec de lebădă.
Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe
peste muguri. Şi pretutindeni îl aud eu şi tu.

Călugării şi-au închis rugăciunile
în pivniţele pământului. Toate-au încetat
murind sub zăvor.

Sângeram din mâni, din cuget şi din ochi.
În zadar mai cauţi în ce-ai vrea să crezi.
Ţărâna e plină de zumzetul tainelor,
dar prea e aproape de călcâie
şi prea e departe de frunte.
Am privit, am umblat, şi iată cânt:
cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?

Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice – omorâţi-mi inima!

Garoafele din glastră, stând gata ca să moară,
Vorbesc de-o fată blondă cu faţa diafană,
Vorbesc de-o prea frumoasă şi mândră castelană
Ce le-a purtat de grijă o-ntreagă primăvară…

Vorbesc, şi pun la cale garoafele din glastră:
– „Carminul să ni-l strângem, şi-n pulbere măruntă,
Pe-obrajii ei să cernem uşor, în zi de nuntă,
Să nu mai fie alta cum e stăpâna noastră.”

(Sămănătorul, 17 decembrie 1906,vol. „Fantazii”)

Sus boieri, nu mai dormiţi

O lerui, Doamne

Vremea e să vă gătiţi,
Casa să v-o măturaţi,
Masa să v-o încărcaţi

Nu dormiţi în astă seara,
Ci şedeţi la privecheală,
S-aşteptăm pe Domnul sfânt
Ca să vie pe pământ

Că e Fiul Cerului
Şi Domnul pământului,
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Rămâi gazdă sănătoasă