Pe lacul luciu, din grădina
Cu flori ce nu se mai clintesc,
O lebădă pluteşte
Iarăşi…

Atât de lin, de nelumesc,
Încât te-ntrebi: pe-acest tovarăş
Al veşnicei singurăţi,
Ce-l ţine, viu,
La suprafaţă?

Ce nălucire, pe-un tărâm
Pierdut sub lespedea
de gheaţă?

Pe boltă stelele-au pălit,
Ca scufundate-n neguri dese –
Doar un luceafăr, zămislit,
Din ou-nsingurării
Iese.

Azi, strălucirea şi-o împarte
Grădinii cu petale
Moarte

Şi-acestei păsări ce răzbate
Prin frigul sinelui, când toate,
În el, un astru,
Ard mocnit..

Aşa, mereu, la nesfârşit,
Se întâlnesc
Singurătăţi…

Când unul urcă înspre cer,
Coboară celălalt
Şi lasă,
Pe apa limpede a vieţii,
O urmă tristă,
Dar frumoasă…

La fel cum pasărea, pe locul
În care-a dat boboc o stea,
A înflorit din alba-i pană,
Prinzând puteri
Spre-a se-nălţa.

Grădina asta de-o priveşti,
Cu ochii tăi,
Ai să-i zăreşti:

O lebădă zvâcnind pe cer

Şi-n lac
Luceafărul stingher…

Ţip — trâmbiţe. Ţepeni pe cai, cavalerii
Răriră-ale rânduri. Redeşteptat-a
Titanica frunte a munţilor antici
Sunetul repede. — Tobe bat; — tabăra
Arboră flamure splendide! — Soarele
Póleie armele-armatelor. — Zgomotul
Urcă, semnalul de luptă, lovitura
Tunului dându-l. — Pe loc fac foc flintele;
Trapăt scadroanele şi se amestecă. –
Gloanţele ciuruie-n piepturi şi sabia
Şuieră. — Piepturi de piepturi se sfărâmă,
Coifuri de coifuri se ţandără. — Inima
Bate pe inimă, şi-mbrăţişările
Nu se dezlănţuie până ce sufletul
Zboară printr-însele. — Stânga vrăjmaşilor
Fuge-n dezordine. — Steagul pe Griviţa
Fâlfâie. — Tunetul tunului duduie…
Bun drum, obuzelor!… Drum bun victoriei!
Tunetu-obuzelor este: Renaşterea!

(Armonie imitativă)

Nori deşi şi zi apusă…

Alai
De cai
Tăcuţi,
Dar iuţi,
Cazaci
Dibaci,
Pe căi,
În văi
Adânci
Dispar,
Şi iar
Apar
Pe stânci.

Cetatea doarme dusă…

Şireţi
Băieţi
La porţi
Ca morţi
Sosesc…
S-opresc,
Cuprind,
Dormind,
Pe turci,
Supun,
Foc pun
Răpun
Prin furci.

Tot cerul vâlvorează.

Crini blânzi,
Plăpânzi,
Şi prăzi
De lăzi;
Apoi
Convoi
De feţi
Isteţi
Dau zor…
În zări,
Strigări,
Oftări,
Scad, — mor, —

Iar noaptea-naintează.

Coagula tristeţea deodată,
ca-n valuri, trupul de mărgean,
şi trupuri de-necaţi zvârlea din matcă
privirea când mi-o prelungeam.
S-a dus şi ora de azi.
La radio s-a dat ora exactă:
“Cling, clang” sau “Ping, pong”
Toţi îşi privesc ceasurile
numai murdarul de mine
ca şi cum nimica nu ar fi,
mă gandeam, sau poate chiar strigam:
“Hai să ne strângem în braţe,
hai, hai să ne strângem în braţe!”

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul …

De cei de jos — de morţi — ce-ţi pasă,
Stea ce te-nalţi în fundul zării?…
Ridică-ţi raza ta şi-i lasă
În întunericul uitării !…

…………………………………

Tu vei trăi-ntr-o altă lume,
Departe pururea de mine,
Ş-a mele versuri, ş-al meu nume
Ca mîni ţi s-or părea străine.

A clipelor de-acum năluce
De veci s-or scufunda-n trecut,
Şi — sigur — nici ţ-ei mai aduce
Aminte că m-ai cunoscut !…

La ce dar amintirii tale
Aş mai cerşi-n deşert o rază?…
La ce pe-un mort priviri de jale
Din ochi atît de dulci să cază !

De cei de jos — de morţi — ce-ţi pasă,
Stea ce te-nalţi în fundul zării?…
Te du ferice, şi mă lasă
În întunericul uitării !

(Convorbiri literare, an XIX, nr. 7, octombrie 1885)

Tu, spirit coborât din cer,
Înalţă al meu suflet,
Să-mpodobesc c-un adevăr
Macabrul meu resuflet;

Să mă despart din timpul meu
Şi, spirit, să fiu altul,
Şi să mă văz râzând mereu,
Râzând din tot înaltul.

Cel lut, acum nensufleţit,
Rămas fără de limbă,
să-l văz un chip de om pocit
Ce viermii-l rod şi-l schimbă.

Atâtea patimi l-au izbit,
Că-n lumea toată nu e
Un altul mai nefericit,
Un Christ bătut în cuie.

Deşi trecu el viaţa lui
În veselii şi glume,
În istorie totuş nu-i
Mai tristă pildă-n lume.
Ş-acuma tremur d-un fior,
Căci parcă îl contemplu
Cum stă, pierdut şi rugător,
În spiritistul templu.

O! vezi-l, spirite suprem,
În patima-i deşartă,
Deşi e lutul un blestem,
Dar spiritul îl iartă.
Pe veci remâne pur încai
Oriunde el va trece:
În faţă-i limba-i fără grai
Şi istoria-i rece!

(Dedicată d-lui B. P. Hăsdeu, prezidentul Primei Societăţi spiritiste Române, de un Iniţiat)

— Ei, vezi, mă rog, ce nătărău!
Tot înapoi se dă.
Aşa un rac pe fiul său
Odată ocără.
— O, bunul meu părinte!
Răspunse racul fiu —
Cum mergi tu înainte?
Mă iartă că nu ştiu.
Şi dar, te rog, mă-nvaţă;
Dă-mi pildă drept povaţă,
Şi-apoi, eu după tine
Voi merge foarte bine.
E grea pretenţia fără exemple bune,
Să fie cineva desăvârşit în lume.

The young soldiers have taken their seats in the window,
exactly as found, shot in their foreheads –
to be seen, they were seated in the shop window,
true to their ultimate gestures,
profiles, arms, knees, their ultimate gestures,
as when they were shot, unawares, in their foreheads
or between their shoulder blades with that flame
finer than a child’s finger pointing to the moon.

Behind them the barracks was empty,
smelling of leggings, crushed butts, a closed window.
The iron handles continue to rattle
on the small wooden suitcases filling the barracks,
as the moon’s iron handles continue to rattle
now, before being opened to search for old letters,
old photos of time.

The young soldiers remain, polished with wax,
their faces and arms, so that they shine,
polished with wax so that thay shine, polished with wax
and seated exactly as they were at the moment
life broke and death swallowed the moment.
They stay so, fixed and shining forever,
and we regard them as we would the moon
rising in the middle of the square.

For us, who are now the same age as they,
though they have stayed long years in the window,
for us who have caught them and are passing them by,
and have beating hearts, and memory,
fresh memory, exceedingly fresh,
the young soldiers have taken their seats in the window
and mimic themselves, each to the other,
as though they were living.

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.