Durerea aceea,
Bătrână de mult,
Începută la 5 dimineaţa,
Ale cărei răcnete neomeneşti
Le ascult
Şi le răscumpăr
Cu viaţa;
Durerea, în vidul căreia
Toate literele mele,
Ca să îl umple, se-aruncă,
Dar, mai reală decât istoria
Literaturilor lumii, femeia
Se zbate urlând
Sub cea mai totală poruncă
A universului
Expulzat înainte
De contracţii şi hohote
Nemaiînnăbuşite de plâns;
Durerea aceea
Cuminte,
Schimbată pe mine
Spre prânz…

Cu genunchii la gura, cu pumnii strânsi,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingase semne de intrebare.

Cu trupul drept, cu fata în sus,
Dorm mortii în adâncul pamântului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretudindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu păr nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.

(1926)

As vrea cu tine sa ma duc departe,
La Polul Nord, sub cerul de opal,
Cand gheata marii clare se desparte
In blocuri plutitoare de cristal.
Desfasurand culorile-i spectrale,
S-ar inalta deasupra noastra ca un fald
Dantela aurorii boreale,
De purpura, de aur si smarald.
Banchiza alba ne-ar asterne-n fata
Covoare de omat imaculat.
Si-n adapostul mic, scobit in gheata,
Am arde-un foc de spirt denaturat.
Din larga-mparatie de zapada,
S-ar aduna fantasticul norod
Al noptilor polare, sa ne vada:
Ursi albi, de vata foce mari, de glod…
Iar cand natura-n soare nou invie
Si cand vazduhul nu mai e opac,
Intr-un bazin de sticla argintie
Ar licari oglinda unui lac.Acolo-n apa-i calma si albastra
M-as duce-n zori de ziua sa ma scald
Si cat ar fi de frig, iubirea noastra
M-ar face sa-mi inchipui ca mi-i cald!

Este la marginea cimitirului,
lîngă bunic, un loc prea potrivit,
să-mi uit de toate şi să-i ţin şi lui
cînd noaptea-i lungă, iarna, de urît.

Mi-ar fi-n pămîntul cald aşa de bine
şi trupu-n iarbă bună mi-aş preface,
să-l pască vite pripăşite şi sărace,
ce-or cere şi-o-ndurare pentru mine,

la marea judecată. Voi uita
ce-am fost, şi-mprăştiată-n forme noi
voi pierde pînă şi-amintirea ta…
Legănîndu-mi ochii prăbuşiţi şi goi

cu veşnicia, mă voi odihni…
Şi puf de păpădii m-a tămîia,
Nici nu m-oi bucura, nici m-oi mîhni
că-i neagră ţărna de deasupra mea.

Dar ploile cu-ncetul m-or pătrunde
păcatele să-mi spele de pe oase
şi-asemeni rădăcinii ce s-ascunde
eu presimţi-voi zilele frumoase,

şi-oi scoate-n chip de floare, din pămînt
obrazul tinereţii de-altădată,
să-l ardă soare şi să-l bată vînt,
voiasă să şi-l prindă-n păr o fată!

(“Cîntarea munţilor”)

Adevarata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne’nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus –
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

respiram pana cand ne ia dracu
si atunci se cheama ca am murit
primul lucru care-ti sare in ochi este intr-adevar
greva plamanilor
ei stau de parca ar pandi ceva, de parca ar ciuli urechea,
nu mai forteaza gaicile vestei
apoi inima si celelalte inceteaza lucrul
ca la o cariera de piatra
nici-un ciocan, nici-o bubuitura,
nici-un ecou;

ce se petrece in acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zau, daca n-as da oricat sa aflu.

Ne-am intalnit aseara pe chat,
Ploua linistit cu cuvintele tale,
Gandurile iti cadeau pe taste, domoale,
Eu eram curios si putin speriat.

Orele noptii, lin curgeau pe ecran,
Luminandu-ne chipul cu suave emotii,
Sufletul meu de timid licean,
Cauta fermecat dupa cheile portii.

Tu pareai sa ma stii pe derost, bit cu bit
Eu sperem tot mai mult sa te aflu,
Navigam amandoi spre taramul dorit
Ca vrajiti, prin subtirele cablu.

Cand spre ziua, tarziu, in sfarsit, ai cedat,
Iti cerusem favor o biata-ntalnire !
Doar o fata in sala mai era , am plecat…
Ma privea indelung cu un zambet subtire…