• Astăzi ne despărţim – Doinaş
• Doar tu – Doinaş
• Don Juan în delir – Doinaş
• Elegie – Doinaş
• Elegie în gamă majoră – Doinaş
• Instantaneu – Doinaş
• Jurnal de bord – Doinaş
• Lupul singuratic – Doinaş
• Marea – Doinaş
• Miercuri – Doinaş
• Mistreţul cu colţi de argint – Doinaş
• Natură moartă – Doinaş
• Ninsoarea – Doinaş
• Omul cu compasul – Doinaş
• Oracol mut – Doinaş
• Orologiul de gheaţă – Doinaş
• Poem – Doinaş
• Poetul ca negustor de zăpadă – Doinaş
• Psalmul I – Doinaş
• Psalmul IX – Doinaş
• Psalmul LII – Doinaş
• Psalmul LXVI – Doinaş
• Psalmul LXXXXIX – Doinaş
• Psalmul V – Doinaş
• Psalmul XIII – Doinaş
• Psalmul XIX – Doinaş
• Psalmul XXX – Doinaş
• Sf. Gheorghe cel fals – Doinaş
• Ştafeta – Doinaş
• Strajă zadarnică – Doinaş
• Text şi comentariu – Doinaş
• urletul limbii la naşterea poetului – Doinaş
• Urma – Doinaş
• Urmaşilor mei – Doinaş
• Vânătoare de şoim – Doinaş
• Vestea – Doinaş
• Zeii batrani stiu inca sa petreaca! – Doinaş

Durerea aceea,
Bătrână de mult,
Începută la 5 dimineaţa,
Ale cărei răcnete neomeneşti
Le ascult
Şi le răscumpăr
Cu viaţa;
Durerea, în vidul căreia
Toate literele mele,
Ca să îl umple, se-aruncă,
Dar, mai reală decât istoria
Literaturilor lumii, femeia
Se zbate urlând
Sub cea mai totală poruncă
A universului
Expulzat înainte
De contracţii şi hohote
Nemaiînnăbuşite de plâns;
Durerea aceea
Cuminte,
Schimbată pe mine
Spre prânz…

Cat de maret e Dumnezeu!
Vad marea cu talazuri grele,
ma-nalt pe muntii de bazalt
si-mi zboara gandul printre stele,
tot mai inalt!

Ce-imparat isi duce-ostirea
spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus in goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea,
mai mult decat nemarginirea
e Tatal meu!

Cat de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
cand glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
si tremura…

La tronul alb se strang sfielnic
voivozi de foc din Empireu,
Si heruvimii vin cucernic,
slavind Eternul Vistiernic.
Si-acest Stapan Atotputernic
e Tatal meu!

Si cat de bun e Dumnezeu!
Chiar daca stelele batrane
tot au o vreme cand se-astern,
dar cine in Isus ramane
e-un fiu etern!

Si-n fata slavei sclipitoare
in ceasul lumii cel mai greu,
acei ce-au dat pe sfintii la fiare
vedea-vor Forta Creatoare,
eu voi soptii cu adorare:
„E Tatal meu…”

Cu genunchii la gura, cu pumnii strânsi,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingase semne de intrebare.

Cu trupul drept, cu fata în sus,
Dorm mortii în adâncul pamântului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretudindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu păr nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.

(1926)

As vrea cu tine sa ma duc departe,
La Polul Nord, sub cerul de opal,
Cand gheata marii clare se desparte
In blocuri plutitoare de cristal.
Desfasurand culorile-i spectrale,
S-ar inalta deasupra noastra ca un fald
Dantela aurorii boreale,
De purpura, de aur si smarald.
Banchiza alba ne-ar asterne-n fata
Covoare de omat imaculat.
Si-n adapostul mic, scobit in gheata,
Am arde-un foc de spirt denaturat.
Din larga-mparatie de zapada,
S-ar aduna fantasticul norod
Al noptilor polare, sa ne vada:
Ursi albi, de vata foce mari, de glod…
Iar cand natura-n soare nou invie
Si cand vazduhul nu mai e opac,
Intr-un bazin de sticla argintie
Ar licari oglinda unui lac.Acolo-n apa-i calma si albastra
M-as duce-n zori de ziua sa ma scald
Si cat ar fi de frig, iubirea noastra
M-ar face sa-mi inchipui ca mi-i cald!

Soarele şi ploaia
Se certau mereu:
“Nimic nu ar creşte
Dacă n-aş fi eu!”
Of!, mama Natură,
Ca să îi împace
Pe-unul, hăt, departe,
Pe-altul, mai încoace,
I-a lăsat o vreme.
Să vă spun, nu pot,
Care fu isprava…
Unul arse tot
Ce-avu-n stăpânire,
Altul, mai neghiob,
Îngropă sub ape
O juma’ de glob.
Astfel, pricepură,
\”Am greşit, fireşte,
De n-am fi-mpreună,
Nimic nu ar creşte!\”
Chiar atunci, Natura,
Am văzut şi eu,
Le-a făcut un dar:
Primul Curcubeu.

(după o poveste indo-americană)

Este la marginea cimitirului,
lîngă bunic, un loc prea potrivit,
să-mi uit de toate şi să-i ţin şi lui
cînd noaptea-i lungă, iarna, de urît.

Mi-ar fi-n pămîntul cald aşa de bine
şi trupu-n iarbă bună mi-aş preface,
să-l pască vite pripăşite şi sărace,
ce-or cere şi-o-ndurare pentru mine,

la marea judecată. Voi uita
ce-am fost, şi-mprăştiată-n forme noi
voi pierde pînă şi-amintirea ta…
Legănîndu-mi ochii prăbuşiţi şi goi

cu veşnicia, mă voi odihni…
Şi puf de păpădii m-a tămîia,
Nici nu m-oi bucura, nici m-oi mîhni
că-i neagră ţărna de deasupra mea.

Dar ploile cu-ncetul m-or pătrunde
păcatele să-mi spele de pe oase
şi-asemeni rădăcinii ce s-ascunde
eu presimţi-voi zilele frumoase,

şi-oi scoate-n chip de floare, din pămînt
obrazul tinereţii de-altădată,
să-l ardă soare şi să-l bată vînt,
voiasă să şi-l prindă-n păr o fată!

(“Cîntarea munţilor”)

Adevarata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.