Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le
ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre
sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,
urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la
capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară?
Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai
puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de
dragoste mai ales.
În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci…
Te-aruncă-n el un cântec-nalt,
În care-al vieţii plâns îneci.
Spărgând fluidicul său smalt,
Ca o săgeată de-aur treci.
În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci.
I se mai dă-n sfârşit asalt
Sub jar de patimi când te pleci,
În al tău suflet când n-ai alt
Decât fiorii dulci şi reci…
În cer s-ajunge dintr-un salt.
— Bună ziua, nea Istrate.
— Se-nvârteşte masa, frate.
— Nea Istrate, tu eşti surd.
— Am vorbit ieri cu un cârd.
— Nea Istrate, ori eşti beat?
— Mi-a răspuns cum l-am chemat.
— Nea Istrate, ce vorbeşti?
— Cum îi chemi, răspuns primeşti.
Les petits oiseaux qui sommeillent
Rentrent tour à tour à leurs nids,
Se cachent sous les tendres feuilles –
Bonne nuit!
Il n’y a que la source qui geind,
Pendant que le noir bois se tait;
Même la fleur dort au jardin –
Dors en paix!
Et le cygne blanc comme neige
S’endort dans les roseaux qui veillent
Que tous les anges te protègent,
Doux sommeil!
Et la lune fière se lève
Sur la nocturne féerie,
Tout est pure harmonie et rêve –
Bonne nuit!
A l’étoile qu’on aperçoit
Il y a un si long chemin
Que la lumière traversa
Par les millénaires sans fin.
Peut-être est-elle éteinte dans
L’immensité des lointains bleus
Mais c’est à peine maintenant
Qu’elle reluit dans nos yeux.
Les traits de 1’astre mort là-bas
Montent au ciel lentement;
Elle était sans qu’elle fût Ià,
Quand on la voit elle est néant.
Ainsi quand notre amour divin
Périt dans la profonde nuit,
L’éclat de notre feu étaint
Persiste encore, nous poursuit.
Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă…
Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Şi-n grămezi de neguri apele se strâng…
Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac…
Dar când iese luna, streşinile tac.
*
Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare…
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.
Murişi, o, Beatrice, în floarea vîrstei sfinte…
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.
Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi – crin în mînăstire – sfîrşitu-ţi-ai viaţa…
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.
Tu-l plîngi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit… Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!
Ah, să te ştii iubită! Ce sfîntă fericire!
Să plîngi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!… Ah, moarte de har şi norocire.
Cînd mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!…
( Opera poetică, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2005)
Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă.Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea…
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.
Sfărâmături de urne — oriunde –
lespezi de marmoră mari
sub care zac atâţi legionari,
iată Hinovul; — în el s-ascunde
potopul de secoli ce-a curs.
Călcând această ţărână mută,
văd ce nu vedeţi voi
umbrele-acelor eroi
ai căror urmaşi suntem noi;
şi stând în valea tăcută,
îmi râd de ritm
şi de-orice reguli îmi râd;
ritmul meu e zgomotul
ce-l fac cu zalele lor.
Îi văd… s-arată: sculatu-s-au toţi
de sub pietre…
Trec –
Trec sute; iată-i: de-oţel le e coiful,
lat era romanul în spete,-ondulat
avea părul; puternic braţul.
Roma veche întreagă
se-nşiră pe dinaintea mea
Consuli,
proconsuli,
matroane, copile, liberţi —
Roma veche întreagă
pontifeci, apoi, şi vestale,
flamini,
saturnale. –
Salutare, eternă stea,
pe-aceste ţărmuri pribeagă.
Tăceţi, o! versuri deşerte…
Şi tu, la pământ, poete; –
trec Cezarii –
sărută pământul acesta
e sfânt.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »