Murişi, o, Beatrice, în floarea vîrstei sfinte…
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.

Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi – crin în mînăstire – sfîrşitu-ţi-ai viaţa…
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.

Tu-l plîngi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit… Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!

Ah, să te ştii iubită! Ce sfîntă fericire!
Să plîngi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!… Ah, moarte de har şi norocire.
Cînd mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!…

( Opera poetică, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2005)

Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise demult încă.Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschise ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea…
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

Se ploconea răsăritean şi moale,
Mălai din mâna ta să ciugulească.
Albastru pâlpâia şi cald, în poale
Ca pânzele alcoolului, în ceaşcă.

Pe butură, nebunul tău cu scufă
Ochi inegali grozav de trişti rotea,
Şi mâna ţi-a sucit, cum storci o rufă,
Şi-a rupt şi gâtul păsării, care bătea.

Sfărâmături de urne — oriunde –
lespezi de marmoră mari
sub care zac atâţi legionari,
iată Hinovul; — în el s-ascunde
potopul de secoli ce-a curs.

Călcând această ţărână mută,
văd ce nu vedeţi voi
umbrele-acelor eroi
ai căror urmaşi suntem noi;
şi stând în valea tăcută,
îmi râd de ritm
şi de-orice reguli îmi râd;
ritmul meu e zgomotul
ce-l fac cu zalele lor.

Îi văd… s-arată: sculatu-s-au toţi
de sub pietre…
Trec –
Trec sute; iată-i: de-oţel le e coiful,
lat era romanul în spete,-ondulat
avea părul; puternic braţul.

Roma veche întreagă
se-nşiră pe dinaintea mea
Consuli,
proconsuli,
matroane, copile, liberţi —
Roma veche întreagă
pontifeci, apoi, şi vestale,
flamini,
saturnale. –
Salutare, eternă stea,
pe-aceste ţărmuri pribeagă.
Tăceţi, o! versuri deşerte…
Şi tu, la pământ, poete; –
trec Cezarii –
sărută pământul acesta
e sfânt.

Cartea a ramas deschisa la o pagina , anume
Cind contesa , fericita , se lasa alene-n perne
Iara pajul , foarte tinar , rusinat inchidea ochii
Sa nu vada , doar s-auda fisiitul unei rochii
Ce se lasa ca sa cada pe covorul din budoar
Iar contesa , goala-acuma , il priveste printre gene
Savurind cu voluptate tot ce-i poate oferi
atainarul timid din fata-i , daca ea va porunci …
Nu stiu ce se-ntimpla cu ei mai departe ,
Acum e deschisa cartea-n alta parte .

Dragi copii, asta e treabă?
Bine n-a-nceput povestea,
C-am dat iar de-un moş şi-o babă.

Cică-o babă-l aştepta
Pe moşneag c-un sac de griş…
Moşneagul, târâş-grăpiş,
La cocioabă se-ntorcea,
Când, să vezi, minune mare:
Săculeţul gol-goluţ
Şi tot grişul…pe cărare.

– Tare mai eşti mototol!
La el, baba se zburli,
Un lucru nu faci ca lumea,
Să mi-l strângi, fie ce-o fi.

Moşul-n cap se scărpină
Şi-napoi la drum plecă.
A cules cât a cules,
Fiindcă nu avea de-ales.
Un sfert. Dar ce-ntunecime!
Moşule, nu te văd bine!

– Nu pot singur, asta e,
Cu Luceafăru-aş avea,
Calea de mi-ar lumina-o,
Alt spor. Sigur că i-aş da-o
Pe cea mare de soţie…
Dintr-o dată, fu lumină.
Moşul strânse…
Dar, de frig,
De-acu se făcu covrig.

– Soare, dacă ieşi pe dată,
Să mă încălzeşti, ce fată
O să-ţi dau eu de soţie!
Din trei, pe cea mijlocie.
Dintr-o dată s-a-ncălzit…
Dar ce să te faci cu moşul,
Că de-acu’
E obosit.

– N-o fi pe aici vreun corb
Amator de-nsurătoare?
Gândi moşul, să m-ajute
Grişul tot să îl adun?
Ba, cum nu, pe nevăzute,
Corbul sacul l-a legat,
Pentru cea din urmă fiică.
Baba n-avu ce să zică,
Moşul ei… s-a descurcat.

Peste-o vreme, cum le merge
Fetelor, dorind să ştie,
Plecă moşul de acasă,
Săltând sub o pălărie.

La Luceafăr când ajunse,
Întrebă, dar fata mea?
– Face baie.
– Pe-ntuneric?
– Moşule, dar dumneata
Nu ştii, pe gaura cheii,
Eu, un deget de strecor,
Fac lumină în odaie…

Moşul fugi glonţ acasă,
Luă baba, o copaie
Şi o puse să se scalde
Noaptea, făr-o licărire,
Ca să poată el c-un deget –
Măcar de-ar fi fost subţire –
Printr-o gaură de cheie,
Să-i dea babei o scânteie.
Ce-i să-i dea, că nu mai are
Prostul, degetul cel mare…

Peste-o vreme vru să-şi vadă,
Moşul, ginerele Soare.
– Ce faci ginere? Dar fata?
– Cinăm. Ea, o tavă mare,
Peste burta lui încinsă,
Nici n-aşează că-s şi gata
Prăjiturile…

Întinsă
Fu şi calea înapoi.
Dacă tot erau doar doi,
Moşul zise către babă:
– Peste burta mea, degrabă
Să pui tava aia plină…
Baba nu se-mpotivi,
Luă tava de pe foc
Şi i-o puse pe buric…
Cât de tare răcni moşul
În cuvinte cum să zic ?

După ce s-a vindecat,
Dorul pentru-a lui mezină
Îl făcu pe moş să plece
De acasă… Cin’ să-l ţină?
– Bine ai venit, tătucă,
Zise Corbul bucuros.
Bine te-am găsit, dar zi,
Cu fata te porţi frumos?
– Cu ea, ca şi cu matale.
Ostenit-ai, văd, pe drum,
Hai că îţi întind culcuş,
În copacul nostru-acum.

Pe o creangă, într-o rână,
Moşul cât o fi dormit,
Nu ştiu. Baba îl găsi
Pe jos, cam înţepenit.

după o poveste populară bielorusă

Mami, care este cea mai sensibilă floare?

Cea mai sensibilă floare
eu cred că este aceea pe care o doare
gândul greşit că nimeni nu o iubeşte –
aceea care stă pitită în umbra altor flori
şi vorbeşte:

Pe mine, nimeni nu o să poată
să mă strângă în braţe vreodată!

Oare, dacă n-aş avea în trup nici un spin,
asta m-ar durea mai puţin?

De mâine, niciodată nu mă mai ofilesc
pentru toate câte mă necăjesc!

Hei, drumeţe,
ai la tine vreun leac de tristeţe?

Nu m-a auzit, nu-i nimic,
altă dată nu îi mai zic!

Ce frumoasă eşti tu, albăstriţă,
dacă aş fi copil, te-aş face o coroniţă…

Of, iar nu-mi dă pace o amintire ciudată:
se făcea că mă mângâie o frunte însângerată…

Gata, surioarelor, la culcare,
eu rămân să privesc Carul Mare!

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ãst an.

Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti,
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.

De cu seara’naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.

Plange biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.

Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.

Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!

Sub cerul de zori printre nori
Surpare de roze din raze
Şi ochi rouraţi de extaze
Şi flori pestetot şi fiori…
Iar apa sub ulmi şi sub sălcii.

Caişii zâmbesc sub ninsori
Şi trec ciripiri de chitare
Prin iarbă, prin crăci şi prin flori,
Şi cântă şi preajmă şi zare…
Şi cântă sub fagi şi păstorii.

Dar sânge nu curge din nori,
Înalţă fanfare de goarne,

E palid argintul din zori…
Un monstru ia cerul în coarne:
E soarele taur de aur.