Doi academici
Autor : Ion Luca CaragialeIstorică pereche –
Aşa prieteni, zic şi eu!
Ce legătură veche!
Ureche jură-ntr-un Hăsdeu,
Hăsdeu într-o ureche!
Domnul Mavrogheni pleacă cu oştire
Şi, chemând boierii, zice cu mărire:
– “Astăzi este timpul să vă războiţi
Şi prin dalbe lupte să vă nemuriţi.
Cela ce roşeşte a trăi-n robie,
Către-o mândra moarte să-mi urmeze mie!”
L-aste sfinte vorbe, vai! boierii-au râs!
Şi cu ironie domnului au zis:
– “Portul nu ne iartă, doamne, a ne bate!”
Nobilă mânie sufletu-i străbate,
Dar frângându-şi dorul iară le-a vorbit:
– “Ce? în ţara unde viaţa a domnit
Astăzi nu mai este nici un suflet mare
Ce să bată încă de neatârnare,
Pe câmpia unde numărau pe flori
În trecut vitejii ageri luptători?
Nu mai e scăpare pentru ăst pământ!
Inimile voastre sunt un trist mormânt,
Unde nici o floare nu mai înfloreşte,
Unde nici o rază nu mai străluceşte!
Să-mi aducă caii ăstor mari boieri,
Lor le dau eu ranguri pentru cavaleri!
Ei merg la bătaie, fără-mpotrivire,
Numai lor se cade cinste şi mărire.”
Astfel zice domnul trist şi abătut.
Însă din mulţime iată au părut
Căpitani de frunte, plini de vitejie,
De amorul ţării şi mărinimie.
– “În aceste locuri, deşi suferim,
Însă pentru ţară mergem să murim!”
Ei plecară-ndată să se războiască;
La Tismana bate armia nemţească.
Istorică pereche –
Aşa prieteni, zic şi eu!
Ce legătură veche!
Ureche jură-ntr-un Hăsdeu,
Hăsdeu într-o ureche!
Oac, oac
Vreau să fac o baie-n lac!
Aşa cântă un brotac.
Brotăcelule verzui
N-ai permisul nimănui
Să faci baie când afară
Suflă vântul rece iară!
Este frig. Pe lac în vale
Cade ploaia în rafale!
De n-asculţi, poate-o să ai
Parte de vreun guturai!
Te las singur în odaie
Ca să n-ai iar chef de baie!
La casa amintirii cu-obloane si pridvor,
Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De cand luptara-n codru si poteri si haiduc.
In drumul lor spre zare imbatranira plopii.
Aici sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerabdator bunicul pandise de la scara
Berlina leganata prin lanuri de secara.
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina
Sari, subtire, – o fata in larga crinolina.
Privind cu ea sub luna campia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat pe lac.
Iar cand deasupra casei ca umbre berze cad,
Ii spuse Sburatorul de-un tanar Eliad.
Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea…
Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea,
Si cum sedeau… departe, un clopot a sunat,
De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.
Dar ei, in clipa asta simteau c-o sa ramana.,.
De mult e mort bunicul, bunica e batrana…
Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete
Te vezi aievea numai in stersele portrete.
Te recunosti in ele, dar nu si-n fata ta,
Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita…
Ca ieri sosi bunica… si vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trasura ta statu.
Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.
Ca dansa tragi, In dreptul pridvorului, la scara.
Subtire, calci nisipul pe care ea sari.
Ca berzele intr-insul amurgul se opri…
Si m-ai gasit, zambindu-mi, ca prea naiv eram
Cand ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar cand in noapte campul fu lac intins sub luna.
Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna.
M-ai ascultat pe ganduri, cu ochi de ametist,
Si ti-am parut romantic si poate simbolist.
Si cum sedeam… departe, un clopot a sunat –
Acelasi clopot poate – in turnul vechi din sat…
De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.
Poetry is the weeping eye
it is the weeping shoulder
the weeping eye of the shoulder
it is the weeping hand
the weeping eye of the hand
it is the weeping soul
the weeping eye of the heel.
Oh, you friends,
poetry is not a tear
it is the weeping itself
the weeping of an uninvented eye
the tear of the eye
of the one who must be beautiful
of the one who must be happy.
From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.
Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina
Firelor de lămâiţă
Li se uscă rădăcina.
Peste creştet de dumbravă
Norii suri îşi poartă plumbul,
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură pe câmp porumbul.
Şi cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful şurii noastre
Smulge-n zbor câte-o şindrilă.
De viforniţa păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.
Îl ascult şi simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie:
– Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaş de ciocârlie.
Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.
Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda
Cum zmulgi din par albite fire.
Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.
« Pagina anterioară