Dragi copii, asta e treabă?
Bine n-a-nceput povestea,
C-am dat iar de-un moş şi-o babă.

Cică-o babă-l aştepta
Pe moşneag c-un sac de griş…
Moşneagul, târâş-grăpiş,
La cocioabă se-ntorcea,
Când, să vezi, minune mare:
Săculeţul gol-goluţ
Şi tot grişul…pe cărare.

– Tare mai eşti mototol!
La el, baba se zburli,
Un lucru nu faci ca lumea,
Să mi-l strângi, fie ce-o fi.

Moşul-n cap se scărpină
Şi-napoi la drum plecă.
A cules cât a cules,
Fiindcă nu avea de-ales.
Un sfert. Dar ce-ntunecime!
Moşule, nu te văd bine!

– Nu pot singur, asta e,
Cu Luceafăru-aş avea,
Calea de mi-ar lumina-o,
Alt spor. Sigur că i-aş da-o
Pe cea mare de soţie…
Dintr-o dată, fu lumină.
Moşul strânse…
Dar, de frig,
De-acu se făcu covrig.

– Soare, dacă ieşi pe dată,
Să mă încălzeşti, ce fată
O să-ţi dau eu de soţie!
Din trei, pe cea mijlocie.
Dintr-o dată s-a-ncălzit…
Dar ce să te faci cu moşul,
Că de-acu’
E obosit.

– N-o fi pe aici vreun corb
Amator de-nsurătoare?
Gândi moşul, să m-ajute
Grişul tot să îl adun?
Ba, cum nu, pe nevăzute,
Corbul sacul l-a legat,
Pentru cea din urmă fiică.
Baba n-avu ce să zică,
Moşul ei… s-a descurcat.

Peste-o vreme, cum le merge
Fetelor, dorind să ştie,
Plecă moşul de acasă,
Săltând sub o pălărie.

La Luceafăr când ajunse,
Întrebă, dar fata mea?
– Face baie.
– Pe-ntuneric?
– Moşule, dar dumneata
Nu ştii, pe gaura cheii,
Eu, un deget de strecor,
Fac lumină în odaie…

Moşul fugi glonţ acasă,
Luă baba, o copaie
Şi o puse să se scalde
Noaptea, făr-o licărire,
Ca să poată el c-un deget –
Măcar de-ar fi fost subţire –
Printr-o gaură de cheie,
Să-i dea babei o scânteie.
Ce-i să-i dea, că nu mai are
Prostul, degetul cel mare…

Peste-o vreme vru să-şi vadă,
Moşul, ginerele Soare.
– Ce faci ginere? Dar fata?
– Cinăm. Ea, o tavă mare,
Peste burta lui încinsă,
Nici n-aşează că-s şi gata
Prăjiturile…

Întinsă
Fu şi calea înapoi.
Dacă tot erau doar doi,
Moşul zise către babă:
– Peste burta mea, degrabă
Să pui tava aia plină…
Baba nu se-mpotivi,
Luă tava de pe foc
Şi i-o puse pe buric…
Cât de tare răcni moşul
În cuvinte cum să zic ?

După ce s-a vindecat,
Dorul pentru-a lui mezină
Îl făcu pe moş să plece
De acasă… Cin’ să-l ţină?
– Bine ai venit, tătucă,
Zise Corbul bucuros.
Bine te-am găsit, dar zi,
Cu fata te porţi frumos?
– Cu ea, ca şi cu matale.
Ostenit-ai, văd, pe drum,
Hai că îţi întind culcuş,
În copacul nostru-acum.

Pe o creangă, într-o rână,
Moşul cât o fi dormit,
Nu ştiu. Baba îl găsi
Pe jos, cam înţepenit.

după o poveste populară bielorusă

Mami, care este cea mai sensibilă floare?

Cea mai sensibilă floare
eu cred că este aceea pe care o doare
gândul greşit că nimeni nu o iubeşte –
aceea care stă pitită în umbra altor flori
şi vorbeşte:

Pe mine, nimeni nu o să poată
să mă strângă în braţe vreodată!

Oare, dacă n-aş avea în trup nici un spin,
asta m-ar durea mai puţin?

De mâine, niciodată nu mă mai ofilesc
pentru toate câte mă necăjesc!

Hei, drumeţe,
ai la tine vreun leac de tristeţe?

Nu m-a auzit, nu-i nimic,
altă dată nu îi mai zic!

Ce frumoasă eşti tu, albăstriţă,
dacă aş fi copil, te-aş face o coroniţă…

Of, iar nu-mi dă pace o amintire ciudată:
se făcea că mă mângâie o frunte însângerată…

Gata, surioarelor, la culcare,
eu rămân să privesc Carul Mare!

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ãst an.

Torc paianjenii sub grinda,
Tara-i fara de baieti,
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.

De cu seara’naripatii
Ingeri nu mai canta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.

Plange biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strangi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.

Garbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daramate
De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Sgribulit la gura sobii
Plangi ca robii,
Mos Craciun.

Plangi incet! Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!

prea multă carne în noi
prea mult sânge
inima – o maşină de carne
care înghite şi vomită
lichidul trădător

binele, decis cu zarul
la ruleta aleşilor zilei
ce cade de sus
se topeşte sau curge
nu satură nicio burtă flămândă

stau în faţa lumii ca în faţa oglinzii mele
nu am nicio întrebare pentru ea
aglomerări de atomi sunt de ambele părţi
purtaţi de clinamenul generator

e un păcat dacă
vreau mai mult decât jerfa
de pe altarul cărnii ?
sfinţii au trecut prin cer
şi au curbat universul în icoană

unde eşti suflete
să te pot întâlni ?
măcar să ştiu ce mă va trăda
cu sărutul
pe buza căzută
în legea materiei
vânate de muţenie

I’m not okay
nu m-a ales nimeni
să prefac apa stătută în vin

sângele îmi curge heraclitian prin vene
aşa cum morile
sunt învârtite de vântul fără nume

De ce-ţi sunt ochii verzi –
Coloarea wagnerianelor motive –
Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?
De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?
Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Şi din Ninive?

De ce, când plângi,
În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Şi crizanteme?…
De ce, când plângi,
Cu tine plânge tristeţea blondelor opale,
Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale
Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?…
De ce, când cânţi,
Cu tine cântă un infinit de armonii
Ce năvălesc tumultoase
Din golul zărilor,
Din astre,
Din zborul păsărilor albe,
Din fundul mărilor albastre,
Din lumea morţilor,
Din lumea părerilor de rău târzii?

Şi când stai ochi în ochi cu-amanţii – poeţi

Ce-ţi cântă ochii,
Părul
Şi buzele –
Când te-nfioară cuvintele ce n-au fost spuse,
Când in penumbra violetă a trioletelor apuse
Pui într-o cumpănă Minciuna
Şi-ntr-altă cumpănă-Adevărul,
De ce te pleci spre cel mai tânăr dintre poeţi,
Şi-i strângi cu sete
În palme capul,
Ca-ntr-o gheară de vultur însetat de sânge,
Şi dinţii tăi
De ce-i pictează, în rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trăit de sfintele poete
În noaptea-altarelor păgâne
Din Babilon
Şi din Ninive?…

Pentru ochii tăi răpit-ai
Foc din stele şi din soare,
Pentru buza ta furat-ai
De la roz’ a ei coloare.

Gingăşia, frăgezimea
Ce se joacă pe-al tău sîn,
E plăcută, dar furată,
Ai furat-o de pe crin.

Rîsul, nevinovăţia
De la îngeri le-ai furat.
Ai răpit tot ce-a fost farmec
Din seninul nepătat.

Glasul tău de privighetoare,
Glasul mierlei mult plăcut
L-ai răpi şi cînţi cu dînsul,
Ş-a rămas codrul tăcut.

…………………………..

Înţeleg. Astea-s podoabe;
Dar din inimioara mea
Ce podoabă-ţi poţi tu face,
De-ai răpit-o şi pe ea?

(Convorbiri literare, an XIV, nr. 9, 1 decembrie 1880)

Domnul Mavrogheni pleacă cu oştire
Şi, chemând boierii, zice cu mărire:
– “Astăzi este timpul să vă războiţi
Şi prin dalbe lupte să vă nemuriţi.
Cela ce roşeşte a trăi-n robie,
Către-o mândra moarte să-mi urmeze mie!”
L-aste sfinte vorbe, vai! boierii-au râs!
Şi cu ironie domnului au zis:
– “Portul nu ne iartă, doamne, a ne bate!”
Nobilă mânie sufletu-i străbate,
Dar frângându-şi dorul iară le-a vorbit:
– “Ce? în ţara unde viaţa a domnit
Astăzi nu mai este nici un suflet mare
Ce să bată încă de neatârnare,
Pe câmpia unde numărau pe flori
În trecut vitejii ageri luptători?
Nu mai e scăpare pentru ăst pământ!
Inimile voastre sunt un trist mormânt,
Unde nici o floare nu mai înfloreşte,
Unde nici o rază nu mai străluceşte!
Să-mi aducă caii ăstor mari boieri,
Lor le dau eu ranguri pentru cavaleri!
Ei merg la bătaie, fără-mpotrivire,
Numai lor se cade cinste şi mărire.”
Astfel zice domnul trist şi abătut.
Însă din mulţime iată au părut
Căpitani de frunte, plini de vitejie,
De amorul ţării şi mărinimie.
– “În aceste locuri, deşi suferim,
Însă pentru ţară mergem să murim!”
Ei plecară-ndată să se războiască;
La Tismana bate armia nemţească.

Istorică pereche –
Aşa prieteni, zic şi eu!
Ce legătură veche!
Ureche jură-ntr-un Hăsdeu,
Hăsdeu într-o ureche!

Oac, oac
Vreau să fac o baie-n lac!
Aşa cântă un brotac.

Brotăcelule verzui
N-ai permisul nimănui

Să faci baie când afară
Suflă vântul rece iară!

Este frig. Pe lac în vale
Cade ploaia în rafale!

De n-asculţi, poate-o să ai
Parte de vreun guturai!

Te las singur în odaie
Ca să n-ai iar chef de baie!