Aci sunt giuvaiere ce-mpart cu dărnicie.
Cristalizate fost-au de mine-n focul vieţii,
Şi-n apa lor răsfrânt-am minunea tinereţii,
Iar de-artă şlefuite sunt azi pentru vecie.

Făcut-am cea mai aspră şi grea ucenicie,
Dar tot le-am smuls din suflet în faptul dimineţii,
Mai limpezi decât ochii de vis ai frumuseţii,
Şi tot le-am dat, în urmă, nespusa trăinicie.

De-acuma, vârsta poate pecetiea să-şi pună
Pe omul de-azi şi mâine, iar moartea să-l răpună.
Aceste nestemate cu apă neclintită,

Sfidând a clevetirii pornire omenească,
Şi stând într-o lumină mereu mai strălucită,
Să piară n-au vreodată şi nici să-mbătrânească.

Umplând încăperea şi inima toată,
bărbatul veni de-afară, din zloată;
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduia lepădându-şi cojocul.

Parc-ar fi un stejar stufos,
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra şi-ndată râdea.
Acum-am să-l fac să nu mai poată pleca.

“Tu eşti subţire şi ageră ca o nuia,
îmi spunea uneori,
eşti plină de ghimpi şi de flori;
teme-te de mâna mea, c-ai să mori…”

Puterea izvora potolit,
din braţele şi pieptul lui dezgolit…

Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană,
să-i aflu taina şi să-l robesc
visului meu pământesc.

Aducând cântări mulţime
Şi mai bune şi mai rele,
Mă întreb cu îndoială
Cine caută la ele?

Cată cei ce noaptea, ziua
Îşi muncesc sărmana minte ­
Plebea multe ştiutoare
Pentru pâne, pentru linte?

Sau cei ce păzesc cântarul
A dreptăţii, dragă Doamne,
Ce la domni sărută mâna
Ş-altceva încă la doamne?

Sau acei care-şi pun osul
Carul statului de-l mişcă?
Ah, prea ştii mai dinainte
Tot ce-i doare şi ce-i pişcă.

Eu nu pot să le dau lefuri,
Nici onori, nici pensiune.
Nu-s în stare nici să judec
Merite pentru naţiune.

Toţi acei ce-n astă lume
Vor ceva… mă lese-n pace,
Eu nu voi nimic, nimica,
Decât pace, pace, pace.

Şi de-or trece pe-aste şiruri
Ochii cei cuminţi de fată
Sau a junelui privire
De visare ingrecată,

De vor trece într-o viaţă
Doruri multe-ndefinite:
Or privi sub flori albastre
Aste pagine citite

Şi dureri scânteietoare
Şi tablouri înfocate
Vor pătrunde tremurânde
Aste suflete curate.

Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi,
La voi inimi cu arěpe.
Ah! lăsaţi ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.

I

Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte,
Şi încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit,
Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsaşi pe el un munte,
Dar mi-ai dat ş-a ta putere spre a nu fi de el strivit.
Îmi făcuseşi o coroană ce ca pietre nestemate
Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău;
M-ai ţinut în orice clipă cu simţirile-ncordate,
Mi-ai fost soră preaiubită şi mi-ai fost şi crud călău.
Ca Iacov frumos şi tânăr ce-adormise la fântână,
Deşteptat fără de veste de un înger lucitor,
Mă chemaşi la luptă cruntă şi ai vrut să-mi fii stăpână
Şi să-mi pui pe beregată uriaşul tău picior…
Ca Iacov intrai în luptă ş-am ieşit ca el de-asemeni,
Şi nici tu nu eşti învinsă şi nici eu învingător,

Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca nişte gemeni
Ş-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor.
Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase
Mi-a văzut a vieţii navă ici şi colo alergând,
Dusă-n voia întâmplării pe-adâncimi întunecoase,
Care n-au fost măsurate nici de ochi şi nici de gând.
Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simţire,
Dar pe când îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc,
Şi pe veci aceeaşi groază port şi-n minte şi-n privire,
Către nici un ţărm al vieţii n-am s-ajung să odihnesc.

Lemnul dacă arde-n vatră a rămas cenuşă rece,
Ce mai caut oare-n lume dac-am dat tot ce-am avut?
Sunt un soare care-apune, sunt un cântec care trece,
Sunt o frunză care zace pe al vieţii negru lut.
M-am născut în nişte zile când tâmpita burghezime,
Din tejghea făcând tribună, legiune de coţcari,
Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime;
Zile când se-mparte ţara în călăi şi în victime
Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari.

II

Inimi reci ca vântul iernii, psalmodii pe-acelaşi metru,
Voi, ce vecinic înfrânate de al liniştii tic-tac
Regulat orele vieţii bateţi ca un cronometru,
Ştiu că versurile mele în adâncul vostru tac.
Ele nu vă spun nimica, — sunt cuvinte fără viaţă,
Cel mult sunete deşerte pentru moartea ce vă-ngheaţă;
Dar pe harpa mea de aur poezia va zbura
Şi acum şi totdeauna: — şi puteţi rămâne mute…

Lara şi Romeo vocea vor veni să-mi împrumute,
Şi cu dânşii pe-ai mei umeri aplecaţi ca nişte îngeri
Se vor smulge de pe buze-mi armonii muiate-n plângeri.
Credeţi oare că un cântec când din suflet se revarsă
Se aşteaptă să răsune printre suflete de morţi?
Credeţi oare că o frunte când de foc ceresc e arsă
Şi străbate c-o scânteie l-ale raiurilor porţi,
Vrea să ştie de-omenire, când pe-a cerului cărare
Coronaţi de-o strălucire de lumini dumnezeieşti,
Heruvimii se coboară într-a gândului cântare
Pentru-a-i da şi consfinţirea armoniei îngereşti,
Sau că roua pică, poate, pentru frunze ce zac moarte
Prada pulberii în care le ia vântul să le poarte?

Însă voi, ce-aţi plâns cu mine pe ruinele simţirii,
Fraţii mei de cugetare, fraţii mei de suferinţi,
Voi, ce-aţi fost luaţi ca mine pe-aripa nenorocirii,
Dând la vânturile soartei aspiraţii şi credinţi,
Voi, care-aţi trăit ca mine între cearcăne înguste,
Sfâşiaţi de-al vostru suflet ca de lacome lăcuste,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit…
Este o poemă-ntreagă de-a fi plâns şi suferit.
Voi care cunoaşteţi viaţa sub oricare formă — voi,
Frunze veştede, purtate de răstrişte prin noroi,
Voi care-aţi umblat pe uliţi fără haine, fără pâine,
Şi v-aţi dus prin ploi şi zloată cum se duce câte-un câine,
Ridicând în lupta vieţii frunţi semeţe de eroi,
Voi, nesiguri nici de astăzi şi nesiguri nici de mâine,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit…
V-a fost frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit.

Voi, care în nopţi senine aţi pândit pe sub ferestre
Pe când luna-mbracă zidul cu tapetele-i maiestre,
Pe când vântul pleacă fruntea teiului mirositor;
Inimi vecinic zbuciumate, sub al dragostei fior,
Tineri care, din femeie, v-aţi făcut o zeitate,
Corpuri necorupte însă, suflete electrizate,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit…
Este o poemă-ntreagă să poţi zice: ,,Am iubit”.

Voi ce-aţi fost purtaţi pe aripi de-o cerească inspirare,
Geniuri ce-mbrăţişarăţi toată-nvăţătura mare,
Voi ce-aţi despicat natura c-o privire de vultur,
Cugete, adânci prăpastii ca al cerului azur,
Harpe tainice atinse de suflarea nemuririi,
Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirii,
Voi puteţi a mă-nţelege căci voi singuri aţi trăit…
Sufletul e o poemă cu un cer nemărginit.

O! dar voi, care prin viaţa ce pe buni şi răi adapă,
Treceţi fără-a lăsa urme ca şi câinele prin apă,
Graşi, pedanţi, burdufi de carte şi de-nvăţătură goi
Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi,
Parveniţi fără ruşine, mizerabili ce la cârmă
Faceţi salturi de păiaţe pe frânghie sau pe sârmă,
N-am cu voi niciun amestec, căci în lume de-aţi trăit,
Este o satiră-ntreagă faptul că v-aţi zămislit.

III

Aide, soartă nempăcată, scoală-te din nou la luptă…
Sau dă-mi viaţă, sau dă-mi moarte căci din somn m-am
deşteptat;

Ia pumnalul laş dar sigur, dacă sabia ţi-e ruptă
Să-l înfigi pân’ la prăsele într-un suflet revoltat,
Sapă-mi groapa cât de-adâncă, fă-mi duşmani chiar după
moarte

Când topit îmi va fi corpul, voi fi câmpul plin de flori,
Inimile simţitoare au la piepturi să le poarte
Voi fi cer, parfum şi şoaptă, şi nu poţi să mă omori.
Poţi s-apeşi peste-ai mei umeri cu puteri nenduplecate,
Poţi să-mi storci cumplite lacrimi sau un rânjet fioros,
Voi găsi în orice timpuri câte-o inimă de frate,
Voi găsi în orice timpuri un răsunet mângâios.

Dar cum noaptea sta să piară, ca prin visele-adorate
M-am simţit mai viu, mai tânăr, cu durerile-alinate,
Ş-am zâmbit…, uitând veninul care-n suflet mi s-a strâns,
Căci, fireşte, viaţa este tot ciudata comedie
Care-amestecă-mpreună şi dureri şi bucurie,
Punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns.

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Iubiri acoperite de palmele rănite
Fugind spre umbra altui început
Un stol de păsări părăsite de cuvinte
Atât mi-a mai rămas din vara ce-a trecut

Uitate-n urmă amintiri furate
Şi mângâieri dispreţuite cu-n sărut
Atât mi-a mai rămas în începutul toamnei
Mireasa anotimpului meu mut

A ieşit răchita-n drum.
Ce-o mai fi şi asta, oare,
Că-i din cap până-n picioare
Numai motocei de scrum?…

Cu mlădiţele plecate,
Stă pe loc şi se socoate:
S-ar întoarce – nu mai poate,
S-ar ascunde –
N-are unde!

I-e ruşine de copii,
Ca din mugurii-aurii
I-au ieşit, în loc de flori…
Mâţişori!

(Din volumul „Baba Iarna intră-n sat”, 1954)

Care-i amorul meu în astă lume:
Este-al bravurei coiful de aramă,
Sau al mărirei aspru rece nume?

Sau este claustrul cernit, ce cheamă
Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite,
Cu clopotu-i vestind a morţii dramă?

Sau este chipul blând unei iubite,
Ce, dulce, pură, sântă şi frumoasă,
Să-mi facă zile albe, – ore-aurite?

O văd adesa steauă radioasă
‘N-oglinda sufletului meu ­ o zeie ­
Ş-a ei privire-asupra mea se lasă:

De înger suflet, chipul de femeie;
În visul vieţii ei ea sfânt surâde
Şi mă-namor de-oricare-a ei idee,

Când lumea-amar de visu-acesta râde:
Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Şi chipul care inima-ţi l-închide

Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune
Unde e îngerul cu-aripi senine,
A sufletului meu scumpă minune?

Ea n-a fost niciodată… doar în tine
De-a fost vrodată ea, de mult e moartă,
Astfel de chip o dată-n lume vine.

Dar de nu e, mângâie-ţi a ta soartă ­
Crede: că ea dodată cu-a ta fire
Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă,

Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea,
Ea a murit şi-a ei fiinţă bună
E colb în lume, umbră în gândire!

De-aceea-n înstelate nopţi cu lună,
Pasu-ţi îndreaptă, cată cimitirul
Şi un mormânt ţi-alege, ţi-ncunună,

Încoardă-ţi lira scumpă, iară mirul
Al vorbelor iubirei tu îl varsă
Pe-acel mormânt ce-l înverzeşte pirul

Şi zi: Dormi dusă, inima mea arsă.

În oraş, în Bucureşti,
La casele mari, domneşti,
În curte la Ştefan Vodă,
Mare masă mi-e întinsă
Şi de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului
Stâlpii
Ţarigradului,
Sfetnicii
‘Mpăratului.
Ei la masă ce mănâncă?
Numai ştiucă
Şi păstrungă,
Şi galbenă caracudă,
Cu peşte dă-l mărunţel,
Mor boierii după el.
Din pahare ce-mi înghit?
Vinul alb şi rumenit
De la vii
Moldoveneşti,
Din podgorii
Munteneşti
Şi din pivniţe domneşti.
Dacă vorba
Conteneşte,
Foamea
Se mai potoleşte
Şi mâncarea
Se sfârşeşte,
Iară vodă ce-mi grăieşte?
– Beţi, boieri, vă ospătaţi!
Mâine-zori să vă sculaţi
Şi frumos să vă armaţi,
Pe la brâne cu pistoale,
După mâini cu iatagane,
La picior cu sulicioare,
C-o să facem vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are:
Pân’ la fagul Miului
Din codrii Cobiului.
Să-i vedem fagu-ncărcat
Şi de arme-mbrebenat,
Cu suliţi şi cu pistoale
Ce lucesc frumos la soare,
Iar pe Miul spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt,
Că-mi bate poterile
Şi-mi scurtează zilele.
Beţi, boieri, vă ospătaţi,
Mâine-aici să vă aflaţi!
Foicică salbă moale,
Iată Calea, fată mare,
Surioara Miului,
Ce slujeşte domnului,
Ea, pe dată ce-auzea,
Printre slugi se furişea,
La picior că mi-o lua
Şi din fugă potrivea
Câte-un deal, câte-o vălcea,
Pân’ la codru d-ajungea;
Iar în codru când intra,
Mâna dreaptă ridica,
Frunză de la fag rupea
Şi-n guriţă c-o punea,
De şuiera voiniceşte,
Ca s-o-nţeleagă frăţeşte.
Miul, unde o auzea,
Înainte că-i ieşea
Şi din gură mi-i grăia:
– Dar tu, surioara mea?
Neica nu te aştepta!
La mine de ce-ai venit?
Au haine ţi-ai ponosit,
Au vodă mi te-a gonit,
Au ţie ţi-o fi sosit
Vremea de căsătorit?
Calea vreme nu pierdea,
Ci din gură mi-i grăia:
– Nici haine n-am ponosit,
Nici vodă nu m-a gonit,
Nici mie nu mi-a sosit
Vremea de căsătorit.
Ascultă de ce-am venit:
Aseară, la Ştefan Vodă,
Fost-a sfat cu mare vorbă.
Masă mare-a fost întinsă
Şi de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului,
Stâlpii
Ţarigradului,
Sfetnicii
‘Mpăratului,
Trimişi la domn cu solie
De la nalta-mpărăţie:
Ş-au să facă vânătoare
Pân’ la fagul dumitale,
D-un voinic ce seamăn n-are,
Să-ţi vază fagu-ncărcat
Şi de arme-mbrebenat,
Iar pe tine spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt!
Miul, unde-o auzea,
Din guriţă-i răspundea:
– D-alei, surioara mea,
Nu ştii că-s bală de drac
Şi vin domnilor de hac?
Potecuţa să-ţi apuci,
Îndărăt să mi te duci
Şi-n curte de mi-ei intra,
Să te faci a mătura;
Nimeni seama să nu-ţi ia
C-ai lipsit pe undeva,
Şi las’, că suntem ştiuţi
Pentru turci şi arnăuţi!
Calea drumu-şi apuca,
La domnie se-ntorcea,
Iar Miul se-mpodobea,
Cărăruia c-apuca,
Ciobănaş că-mi întâlnea
Şi din gură mi-i grăia:
– Ferice de cin-te-a fapt1
Şi de cin’ te-a legănat,
Că mult o să-ţi fie bine
D-ăi asculta tu de mine.
Să-mi dai gluga
Ciobănească,
Ca să-ţi dau saia
Domnească;
Să-mi mai dai ciorecii tăi,
Ca să-ţi dau şalvarii mei,
Verzui ca foaia de tei,
De nu trece glonţ prin ei;
Dă-mi opinca
Ţărănească,
Cu târsâna
Mocănească,
Şi na-ţi cizmele-mi de ţap,
De ţap de la capră stearpă,
Ce la apă mult mai rabdă;
Dă-mi căciula
Ţurcănească,
Ca să-ţi dau cuca
Domnească;
Şi mai dă-mi caţa
Pârlită,
Să-ţi dau puşca
Ghintuită,
Că mi-am pus în gând şi eu
Să-nvăţ meşteşugul tău.
Ciobănaşul, d-auzea,
Din guriţă mi-i grăia:
� D-alei, doamne, Miule,
Miule voinicule,
Da-ţi-oi toate ţoalele,
Ţoalele şi oile,
Să nu-mi scurtezi zilele!
Foaie verde ş-o-lalea,
Miul mi se ciobănea,
Cu oiţele-mi pornea
Şi-n păşune le mâna,
Tot prin albă
Colilie,
Unde fir de iarbă
Nu e.
Ştefan Vodă, când sosea,
Cu oastea,
Cu liota,
Pe voinic îl întâlnea
Şi din gură-i cuvânta:
– Bună ziua, flăcăiaş,
Bună ziua, ciobănaş!
Ciobanul, cu blândă vorbă:
– Mulţumescu-ţi Ştefan Vodă!
– De unde ştii cum mă cheamă?
– După oaste luai seamă
Că eşti domn la Bucureşti,
În mulţi ani să-l stăpâneşti;
Numele-ţi l-am auzit
La biser’că pomenit,
Că m-am dus la nchinătoare
În zile de sărbătoare!
Vodă-n Miul se-ncredea,
De cioban îl socotea
Şi frumos îl întreba:
– Spune-mi mie, flăcăiaş,
Spune-mi mie, ciobănaş,
Ştii tu drumul
Codrului
Pân’ la fagul
Miului,
Miului
Zglobiului,
Miului
Haiducului?
Iar ciobanu-i răspundea:
– Îl cunosc, măria-ta,
Dar să merg
N-oi cam putea,
Că nu-mi pot
Lăsa turma.
Ştefan Vodă-i poruncea,
Dar ciobanu-i răspundea:
– Dacă vrei, lasă-ţi oastea
Să-mi păzeasc-aici turma,
Că sunt oile turceşti,
Cu nimic nu le plăteşti,
Ş-apoi codrul se-ndeseşte,
Oastea nu-ţi mai trebuieşte,
Că prin codru nu răzbeşte!
Ştefan Vodă s-amăgea,
Pe cioban că-l asculta,
După dânsul se lua:
El pe jos, vodă călare,
Pe potecă la strimtoare.
De mergea ce mai mergea,
Pân’ de oaste-l depărta
Prin rărişe
Mi-l sucea,
Prin cotişe
Mi-l cotea,
Prin răchite
Mi-l băga,
Şi din gură
Mi-i grăia:
– D-alei, doamne, Ştefan Vodă,
Să mai ridici
Scările,
Să nu baţi
Smicelele.
Că d-or simţi cetele,
Ne scurtează zilele!
Ştefan Vodă, d-auzea,
De groază se îngrozea:
Limba-n gură că-şi muşca,
Sânge roşu că-mi curgea,
Pe caftan verde pica.
La fag, măre, d-ajungea,
Fagul de i-l arăta,
Ce vedea, se spăimânta,
Că Miul ce mi-şi făcea?
Mâna dreaptă
Că punea,
Din tulpină
Că-l scotea,
Cu tulpina din pământ
Să-i fie de şezământ,
Apoi sta cu el de vorbă:
– D-alei, doamne, Ştefan Vodă,
Asear-ai fost la beţie,
Acuma eşti la trezie.
Ai plecat la vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are,
Ca să-l arăţi spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt.
Că sunt voinic, ai văzut;
Că sunt Miul, n-ai ştiut,
Dar la mână mi-ai căzut!
Apoi Miul ce-mi făcea?
Numai o palmă că-i da,
Paloş din teacă scotea,
Bucăţele-l bucăţea,
În dăsagi le aşeza
Dăsagii pe cal punea,
Una bună că-i dedea
Şi din gură mi-şi grăia:
– Poartă-l şi mort, bidiviu,
Pe unde l-ai purtat viu:
La slugile turcilor
Ş-ale arnăuţilor,
Nu-n calea voinicilor
Şi-n codrul haiducilor!
Calul fuga c-apuca,
Pe potecă se-ntorcea,
Şi la oaste când ieşea,
Boierii
Se minuna,
Sfetnicii
Se îngrozea,
Solii
Se cutremura
Şi din gură ce-mi zicea?
– Lucrul nu prea e curat:
Calul lui vod-a scăpat!
Ia cătaţi în desăgiori,
C-or fi plini de gălbiori…
În dăsagi de se uita,
Ciozvârţi de carne vedea,
Şi pe fugă se pornea,
Dunărea de nemerea,
Peste Dunăre trecea,
Vestea-n Ţarigrad ducea.