Brâul Cosânzenii

Autor : George Coşbuc

Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Imnuri – Dosoftei

Autor : Poezii Crestine

STIH
[PENTRU SFÂNTUL ONISIFOR]
Ai, Onisifore, cai la bună fugă
Cătră Dumnezău, şi ai şi bună slugă.

STIH
[PENTRU PREACUVIOASA MATRONA]
La viaţa de veci Matrona-i spodobită,
C-au vis pre lume-n zâsa Domnului svântă.

STIH
[PENTRU SFÂNTUL ANTONIE]
Pre Antonie dumnezăiesc ucig cu lemne,
Ceia ce să-nchină la dumnezăi de lemne.

STIH
[PENTRU SFINŢII HRISTOFOR ŞI MAVRA, UCIŞI PRIN SABIE]
Negrí-nşelăciunea Mavra, tăiaţ de lance,
Şi cu Hristofor, vede pre Hristos cu pace.

STIH
[PENTRU SFÂNTUL IOAN CEL SCUND]
Micşor Ioan de pre stat să are,
Ce la Dumnezău are cinste mare.

1682-1686

Opera Apartinand Poezii Crestine | | Nici un Comentariu »

Prima zăpadă

Autor : Poezii pentru Copii

A căzut prima zăpadă
Albă, rece şi pufoasă…
Miorlăilă n-are ghete
Şi stă supărat în casă.

A văzut roind la geam
Fulgii moi, de dimineaţă
Şi-a dat buzna prin troiene
Dar lăbuţele-i îngheaţă.

Acum stă bolnav şi plânge
Şi nu miaună deloc
Alexandru-i dă pastile
Şi Florina ceai de soc.

Măriuca-i coase-o vestă,
Tudorel i-a pus mănuşi.
Vor să-l însănătoşească
Şi să-l ia la săniuş.

Elegie II. Dragele mele umbre

Autor : Ion Heliade Radulescu

Vederea voastră mă-nsufleţeşte,
Umbre mult scumpe ce mă cătaţi,
Şi al meu suflet se linişteşte
Când înainte-i vă arătaţi.
Cât e de dulce a voastr-ivire
La cel ce-aşteaptă în amăgire
L-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceţi adesea să se strecoare
A voastre chipuri şi mă-nfăşoare
Cu vălul nopţii cel liniştit.

Mi-aţi dat fiinţa şi-ntreaga fire,
Părinţi, ce-n miezul zilei-aţi apus;
D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
Al meu trist suflet jăli supus.
Voi uşuraţi-l, umbre-ndrăgite,
Voi din lăcaşuri nelocuite
Pe fericire o îndemnaţi;
P-astă streină faceţi să vie
Necunoscută mult mai mult mie;
Vă rog d-acolo o îndreptaţi.

Lina ta mână mă uşurează,
Tânără maică, şi-nsufleţesc,
Sărutătura-ţi mă înviază
Şi din odihnă-ţi mă-mpărtăşesc.
Asupră-mi ochii tăi aţintează,
Plini de iubire nu lăcrimează;
Peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! p-a mea inimă ei citească,
Focul ei vază cel înmulţit.

Zâmbire plină de mângăiere,
Cât e de dulce când te iveşti!
A fi de tine cu-apropiere
Este viaţa ce dăruieşti…
Ah! auritu-ţi păr fâlfâieşte,
M-atinge, unda-i mă răcoreşte,
Cade p-obrajii-mi cei înfocaţi;
Şi a mea ploaie de lăcrimare
Pe el se varsă cu-mbelşugare…
Ah! cine-mi şterge ochii-nmuiaţi ?…

Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăşi eu însoţiţi!
A voastre pasuri prin ce simţire
Nu se desparte? ah! voi iubiţi?
Şi fericire oare se poate
Fără iubire, ce nalţă toate
Câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Şi-n cine oare drepţii trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire
Sau bucurie n-a cunoscut
În câtă vreme în despărţire
Asprimea soartei crud v-a ţinut
Veselă-ţi faţa acum zâmbeşte,
Dragostea, pacea o-nsufleţeşte:
Vălul mâhnirii l-ai sfâşiat!
O jumătate lipsea din tine
Şi-ntreg că nu eşti simţeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,
În acea vreme de tânguit,
Peste durere, amărăciune
Nu cumva, oare, ţi-am grămădit?!…
A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgeşte.
Ah! al meu sânge vă însoţeşte!
Virgil! tu, scumpe fiu ş-al meu dor!

Te-aruncă-n braţe-mi, strâns te lipeşte
Şi luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămeşte
Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredinţate,
De sarcin’anilor greuiate,
De al tău reazem tu le-ai lipsit:
Părinţii-mi dară povăţuieşte,
Du-i la lumina ce nu sfinţeşte,
Fii lor tovarăş nedezlipit.

Umbre mult drage!… ah, puţin staţi!
Veniţi adesea, mă cercetaţi:
Ceasul îmi este necunoscut;
Pe lângă mine des vă aflaţi,
Când m-oi desface de acest lut
În braţul vostru să mă luaţi.

(1830)

Suficientă mie

Autor : Ana Blandiana

Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,
Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,
Ca de un arc încordat, o săgeată,
Ca de propria sa etimologie, un cuvânt.

Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,
Ce sens visat de demult devenit speranţă uitată
Mă străbate sărind peste rând
Şi făcându-şi din mine dovadă

Şi verigă a unui mister amânat
Ca să continue diferit însă viu,
Plătind cu dobândă acelaşi păcat

Pe care ţi-l las moştenire târziu,
Ca să-l înţelegi şi să-l porţi mai bogat,
Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu…

Opera Apartinand Ana Blandiana | | Nici un Comentariu »

George Tarnea – Lista Opere

Autor : George Tarnea

Opera Apartinand George Tarnea | | Nici un Comentariu »

Fiicele anului – Martie

Autor : Poezii pentru Copii

Eu vă spun că sunt frumoasă
Chiar de par lăudăroasă,
Dar să ştiţi că în vechime
Anul începea cu mine.
Că eram mereu voioasă
Şi scoteam lumea din casă.

Nu îmi cereţi socoteală
Dacă mă prezint cu fală
Fiindcă ştiu că v-a fost dor
De-ndrăgitul Mărţişor,
Când ţanţoşi mergeţi la şcoală
Pregătiţi parcă de gală.

După ce trec Babele
Scuturându-şi hainele,
Mă aşteaptă tevatura
Să-mpac frigul cu căldura
Şi să conving soarele
Să-şi reverse razele.

Pentru voi eu m-am gândit,
Că ar fi chiar nimerit,
Să fac ziua greu să treacă
Să aveţi şi timp de joacă
După ce v-aţi ostenit
La citit şi socotit.

Dăscăliţa

Autor : Octavian Goga

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul…
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
“Ce mâini frumoase are domnişoara!”

…Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară…

(1905)

Opera Apartinand Octavian Goga | | Nici un Comentariu »

Moartea lui Pan

Autor : Lucian Blaga

I
Pan câtre nimfă

Cu strai de broască-n păr răsai din papură,
o undă
vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă.
Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă
îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă.

Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte
ca guşa unei leneşe şopârle
ce se prăjeşte-n soare,
mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare.

Ca pânea caldă eu te-aş frânge,
mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.

Nisipuri prind să fiarbă.

Vară,
soare,
iarbă!

II
Zeul aşteaptă

Prin mirişte se joacă
şoareci şi viţei,
iar viţele de vie
ţin în palme
brotăcei.
C-o păpădie
între buze
o aştept
să vie.
Nu vreau decât
să-mi port curate
degetele răsfirate
prin părul ei,
prin părul ei
şi-apoi prin nori
s-adun din ei
ca dintr-un caier
fulgerele-aşa cum toamna
strângi din aer
funigei.

III
Umbra

Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.

E trist:
se înmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-l supără sclipirea unei cruci.

Zboară-n jurul lui lăstunii
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.

IV
Pan cântă

Sunt singur şi sunt plin de scai.
Am stăpânit cândva un cer de stele
şi lumilor
eu le cântam din nai.
Nimicul îşi încoardă struna.
Azi nu străbate-n grota mea
nici un străin,
doar salamandrele pestrite vin
şi câteodată:

Luna.

V
Păianjenul

Gonit de crucile sădite pe cărări
Pan
s-ascunse într-o peşteră.
Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau
şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân la el.
Tovarăşi nu avea,
doar un păianjen singurel.
Iscoditor, micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase
în urechea lui.
Şi Pan din fire bun
prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase.

Treceau în goană toamne cu căderi de stele.

Odată zeul îşi cioplea
un fluier din nuia de soc.
Piticul dobitoc
i se plimba pe mână.
Şi-n scăpărări de putregai
Pan descoperi mirat
că prietenul avea pe spate-o cruce.
Bătrânul zeu încremeni fără de grai
în noaptea cu căderi de stele
şi tresări îndurerat,
păianjenul s-a-ncreştinat.

A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc.
Era acoperit cu promoroacă
şi-amurgul cobora din sunetul de toacă.
Neisprăvit rămase fluierul de soc.

Opera Apartinand Lucian Blaga | | Nici un Comentariu »

În port

Autor : Dimitrie Anghel

E cald, şi vîntul bate acuma de la sud.
De pretutindeni glasuri grăbite se aud,
Cum urcă şi se cheamă, pe cheiul alb de soare;
În scăpărări de geamuri, şi-alămuri lucitoare,
Duc trenurile-aiurea prisosul ţărei noastre…
În zare ceru-i una cu apele albastre,
Iar portul tot e galben de aurul luminii,
Două clipite nu vezi pe cer aceleaşi linii;
Porneşte-un vas acuma mişcându-şi tricolorul,
Şi-abia de-şi întregeşte priveliştea decorul,
Şi-ncepe o batistă un semn de cale bună,
Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună
Şi peste tot mişcarea cobolzilor pe schele;
Se-nalţă mîni trudite spre cer, cu sarcini grele,
Grăbesc pe punţi, şi-n urma acestor pale,
Un lung miros de smoală, de flori, de portocale,
De ţări de mult văzute ca-n vis odinioară,
Se-mprăştie-n tot portul şi stau pîn’ în de seară
Cînd farul îşi aprinde lumina subt pleoape,
Şi pare-n întuneric un Crist umblînd pe ape…

Opera Apartinand Dimitrie Anghel | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech