Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Un arbor când puternic spre domele-nstelate
Înalţă-ale lui ramuri de frunze încărcate,
Făcând la ceilalţi arbori o umbră-omorâtoare,
Pe când, prin rădăcine mereu cuceritoare,
Păstrează-n stăpânire tot locul apucat,
Aşa încât lăstarii de-abia găsesc la soare
Un loc să-şi mai înfigă plăpândele picioare,
A meritat securea şi trebuie tăiat!

Aşa se întâmplă logic,
plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă,
poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva,
poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut
dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva
totul e logic
chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite,
totuşi am plecat şi am sosit undeva,
am greşit drumul, dar am sosit undeva,
dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr înca-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin sa-şi trăiasca mai departe
în noi
viaţa netrăita.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

(1919)

Acelaşi vin – cu nobilă sorginte –
În multe feluri poate fi sorbit
Şi poţi uşor uita de cele sfinte
Dacă, privindu-l, te şi laşi orbit.

Cunoscători si neofiţi – grămadă –
I se robesc, prin patimă şi zel,
Ori cad sleiţi de muncă la plămadă,
Dar preţuirea e de-un singur fel…

Aşa încât, se cere cumpătare
Şi multă cumpănire, feţii mei,
Cu cât vorbesc eu despre vin mai tare,
Pe voi vă ducă mintea… la femei.

(“Declanşatorul de plăceri”, Editura Conphys, 1999, Râmnicul Vâlcea)

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

Tanu i-un motan cuminte,
Şi-i atât de curat,
C-are voie să se culce
Chiar cu pernele din pat.

Ilenuţa îl iubeşte
Şi se joacă mult cu el,
Astăzi însă-i supărată,
Nu l-a mângâiat de fel!…

“Miau!”… o-mbie din fereastră,
Dar fetiţa stă pe loc:
– Taci, măi Tanule, că mie
Nu-mi mai vine să mă joc!…

– Ce-ai păţit?…
– Nimic, dar mama
Aşa aspru m-a certat!

– I-ai greşit ceva?
– De unde!…
Pentru că nu m-am spălat!…

– Ştii, fetiţa mea cuminte,
Iartă-mă că-ţi spun, dar eu,
Pentru asta, te-aş şi bate
Dac-ai fi copilul meu!

Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Vis de-albastru şi azur,
Te mai văd, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc,
Soare, soare…
Corpul ce întreg mă doare,
Sub al vremurilor joc.

Dintr-un fluier de răchită,
Primăvară,
O copilă poposită la fîntînă
Te îngînă
Pe cîmpia clară…

Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Te mai văd, te mai aud,
Vis de-albastru şi azur.

Gioconda
(30 decembrie 1979)

Surisul tau , de nimeni inteles ,
Strabate timpul si te-aseaza-n frunte ,
E ca un gind fugar sau un eres
Venit din vai si catarat pe munte .
In jurul tau surisuri nesfirsite
Se straduiesc sa fie remarcate ,
Frumoase brune si blonde aurite
Ti se ofera din rame fermecate ,
Si numai tu nu daruiesti nimica
Profunda , ginditoare , zimbesti din alte vremi ,
In preajma ta simti ca te prinde frica
Sa nu dispari sau sa nu-ncepi sa gemi ,
In ochii tai si-n colturile gurii
E zugravit tot intelesul vietii ,
Tu-ai inteles abisurile urii
Si toata frumusetea diminetii ,
Dar ai ramas de-a pururi zimbitoare
Privind din rama ta misterios
La toate cele care-s trecatoare
Ca un simbol etern victorios .
Dar cind vazui ce strasnic esti pazita
La inceput n-am inteles prea bine
De te pazesc sa nu fii tu rapita
Sau strajuiesc sa nu fugi tu de tine .

Masca Giocondei
(31 decembrie 1979)

De ce zimbesti atit de enigmatic
Pastrind adinc secretu-n sinea ta ?
Am intrebat ades pe Mona Lisa
La Luvru , cind sedeam in fata sa .
Ea imi zimbea privind in departare
La timpii ce-au trecut sau care vin ,
Era-ntre noi un gol atit de mare ,
Stiam de ea atita de putin !
Si intr-o zi , cind paznicul plecase ,
Madonele-obosite se-odihneau ,
Ramas cu ea simtit-am frig in oase ,
Buzele ei spasmodic tremurau .
Si-atunci am inteles intiia oara
Ca zimbetu-i profund , misterios ,
E masca ce-o ajuta sa nu moara
De tot ce simte atit de dureros .

Pact cu Gioconda
(1 ianuarie 1980)

Intelegind surisul tau hieratic
O masca sa-ti ascunda suferinta ,
Am incercat sa fiu mereu in preajma-ti
Sa te ajut sa-ti intaresti vointa ,
Sa poti zimbi cum te-a pictat Da Vinci
Cu-n zimbet linistit , misterios ,
Cum te-am vazut sa nu te vada altii
Cu gura tremurinda dureros .
Secretul tau , ca plingi in loc de zimbet
Sa fie pe deplin inmormintat ,
Il stim doar tu si eu si Leonardo
Si noi tacem , secretul e pastrat .