What loneliness
to find no meaning
when there is a meaning

And what loneliness
to be blind in the full light of day, –
and deaf, what loneliness,
amidst the swelling of a song

But not to understand
when there is no meaning,
and to be blind in the middle of the night,
and deaf when silence is complete, –
oh, loneliness within loneliness!

Nu ţi-am vorbit vreodată, şi pe fereşti deschise
Nu ţi-am trimis buchete, stăpâna mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmărit adese,
Iluminat de gânduri nespuse, ne-nţelese…
Înfioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vreodată
Făptura ta de zee pe cine îl îmbată;
Ce frunte se-nnorează, gândind că steaua lină
Împarte şi la alţii bogata ei lumină?…

Nimic nu ştiu de tine senina mea iubire
Dar ochii mei, în cale-ţi culeg numai uimire;
Cărarea mea pustie se umple de lumină.
Încât mă-mpac cu viaţa-mi şi uit că mi-eşti străină…
Ce vrea şi unde merge un fulger? Cui ce-i pasă!…
Destul că face noaptea, o clipă mai frumoasă.

Dar uneori, când luna e prea strălucitoare,
Din adâncimea serii vin vrăji turburătoare
Aş vrea să cânt, să cuget, dar nu mă-ndemn… nu pot…
Şi-atât mă simt de singur, că mă-nfior, de teamă,
Şi ochii mei, din umbră, lumina ta o cheamă…
Atunci, m-abat pe drumuri de sufletul tău pline,
Şi sufletul meu prinde din nou să se-nsenine,
De cum te-arăţi privirii setoase, de departe,
Strălucitoare, pură, ca mugurii de marte…

Dar azi, îmi eşti departe – Te fură alte zări
În ţara primăverii şi-a veşnicii visări.
N-ai fost a mea, dar tremur, de parcă te-am pierdut,
Şi-nmărmuresc cu ochii în întuneric, mut…
Ştiu bine că eşti dusă, dar te aştept mereu,
Şi clipele-aşteptării curg tot mai trist, mai greu,
Căci nu mai licăreşte îndepărtatul geam
Şi nu-mi mai ieşi în cale şi doar atât ceream…

Vei reveni vreodată? – Mai bine să fi vrut
Să-nchid adânc în mine un dor necunoscut;
Dar a crescut atâta, de când cu plâns s-adapă,
Că-n sufletul meu singur n-a mai putut să-ncapă…
Tu arde-aceste rânduri şi cată, visătoare,
Cum izbucneste para din ele – şi cum moare…
E flacăra ce-n taină fiinţa-mi pustieşte,
Dar în vrăjitu-mi suflet nu moare, ci tot creşte…

O creangă pe cărare, s-apleacă somnoroasă;
Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o crăiasă
Păleşte aiurită, ca visurile mele,
Mişcând, la pasul vremii, hlamida ei de stele.
Eu trec, gândind la tine, la ţara-n veci senină.
Iar ochii mei în lacrimi, de câte-o stea s-anină…
Şi iată!… steaua cade spre ţărmurile-acele,
De parcă se-nfrăţeşte cu dorurile mele…
Ea-ţi aduce o solie de plâns şi de noroc;
Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc…