Cîne îşi înjură ŢARA
Fie blestemat să fie
Apăsat cu munţi de doruri
Până-n neagra veşnicie.

Neamul cine-şi ponegreşte,
Ars de ură şi de patimi,
Când o fi şi-o fi să plângă,
Să n-aibă-n pupile lacrimi.

Cine limba lui şi-o uită,
Pribegind prin lumi străine,
N-ar avea de doine parte
Când e trist printre destine.

Cine glia lui şi-o rupe
Şi-n felii de dor o-mparte
Să nu aibă loc de-o cruce
Şi de prunci să n-aibă parte.

… glia, limba, neamul, ŢARA,
ŢARA, neamul, limba, glia
Şi-un popor ce nu se frânge
Niciodată: ROMÂNIA!

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

Tanu i-un motan cuminte,
Şi-i atât de curat,
C-are voie să se culce
Chiar cu pernele din pat.

Ilenuţa îl iubeşte
Şi se joacă mult cu el,
Astăzi însă-i supărată,
Nu l-a mângâiat de fel!…

“Miau!”… o-mbie din fereastră,
Dar fetiţa stă pe loc:
– Taci, măi Tanule, că mie
Nu-mi mai vine să mă joc!…

– Ce-ai păţit?…
– Nimic, dar mama
Aşa aspru m-a certat!

– I-ai greşit ceva?
– De unde!…
Pentru că nu m-am spălat!…

– Ştii, fetiţa mea cuminte,
Iartă-mă că-ţi spun, dar eu,
Pentru asta, te-aş şi bate
Dac-ai fi copilul meu!

Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Vis de-albastru şi azur,
Te mai văd, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc,
Soare, soare…
Corpul ce întreg mă doare,
Sub al vremurilor joc.

Dintr-un fluier de răchită,
Primăvară,
O copilă poposită la fîntînă
Te îngînă
Pe cîmpia clară…

Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Te mai văd, te mai aud,
Vis de-albastru şi azur.

Gioconda
(30 decembrie 1979)

Surisul tau , de nimeni inteles ,
Strabate timpul si te-aseaza-n frunte ,
E ca un gind fugar sau un eres
Venit din vai si catarat pe munte .
In jurul tau surisuri nesfirsite
Se straduiesc sa fie remarcate ,
Frumoase brune si blonde aurite
Ti se ofera din rame fermecate ,
Si numai tu nu daruiesti nimica
Profunda , ginditoare , zimbesti din alte vremi ,
In preajma ta simti ca te prinde frica
Sa nu dispari sau sa nu-ncepi sa gemi ,
In ochii tai si-n colturile gurii
E zugravit tot intelesul vietii ,
Tu-ai inteles abisurile urii
Si toata frumusetea diminetii ,
Dar ai ramas de-a pururi zimbitoare
Privind din rama ta misterios
La toate cele care-s trecatoare
Ca un simbol etern victorios .
Dar cind vazui ce strasnic esti pazita
La inceput n-am inteles prea bine
De te pazesc sa nu fii tu rapita
Sau strajuiesc sa nu fugi tu de tine .

Masca Giocondei
(31 decembrie 1979)

De ce zimbesti atit de enigmatic
Pastrind adinc secretu-n sinea ta ?
Am intrebat ades pe Mona Lisa
La Luvru , cind sedeam in fata sa .
Ea imi zimbea privind in departare
La timpii ce-au trecut sau care vin ,
Era-ntre noi un gol atit de mare ,
Stiam de ea atita de putin !
Si intr-o zi , cind paznicul plecase ,
Madonele-obosite se-odihneau ,
Ramas cu ea simtit-am frig in oase ,
Buzele ei spasmodic tremurau .
Si-atunci am inteles intiia oara
Ca zimbetu-i profund , misterios ,
E masca ce-o ajuta sa nu moara
De tot ce simte atit de dureros .

Pact cu Gioconda
(1 ianuarie 1980)

Intelegind surisul tau hieratic
O masca sa-ti ascunda suferinta ,
Am incercat sa fiu mereu in preajma-ti
Sa te ajut sa-ti intaresti vointa ,
Sa poti zimbi cum te-a pictat Da Vinci
Cu-n zimbet linistit , misterios ,
Cum te-am vazut sa nu te vada altii
Cu gura tremurinda dureros .
Secretul tau , ca plingi in loc de zimbet
Sa fie pe deplin inmormintat ,
Il stim doar tu si eu si Leonardo
Si noi tacem , secretul e pastrat .

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre –
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea –
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

What loneliness
to find no meaning
when there is a meaning

And what loneliness
to be blind in the full light of day, –
and deaf, what loneliness,
amidst the swelling of a song

But not to understand
when there is no meaning,
and to be blind in the middle of the night,
and deaf when silence is complete, –
oh, loneliness within loneliness!

Nu ţi-am vorbit vreodată, şi pe fereşti deschise
Nu ţi-am trimis buchete, stăpâna mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmărit adese,
Iluminat de gânduri nespuse, ne-nţelese…
Înfioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vreodată
Făptura ta de zee pe cine îl îmbată;
Ce frunte se-nnorează, gândind că steaua lină
Împarte şi la alţii bogata ei lumină?…

Nimic nu ştiu de tine senina mea iubire
Dar ochii mei, în cale-ţi culeg numai uimire;
Cărarea mea pustie se umple de lumină.
Încât mă-mpac cu viaţa-mi şi uit că mi-eşti străină…
Ce vrea şi unde merge un fulger? Cui ce-i pasă!…
Destul că face noaptea, o clipă mai frumoasă.

Dar uneori, când luna e prea strălucitoare,
Din adâncimea serii vin vrăji turburătoare
Aş vrea să cânt, să cuget, dar nu mă-ndemn… nu pot…
Şi-atât mă simt de singur, că mă-nfior, de teamă,
Şi ochii mei, din umbră, lumina ta o cheamă…
Atunci, m-abat pe drumuri de sufletul tău pline,
Şi sufletul meu prinde din nou să se-nsenine,
De cum te-arăţi privirii setoase, de departe,
Strălucitoare, pură, ca mugurii de marte…

Dar azi, îmi eşti departe – Te fură alte zări
În ţara primăverii şi-a veşnicii visări.
N-ai fost a mea, dar tremur, de parcă te-am pierdut,
Şi-nmărmuresc cu ochii în întuneric, mut…
Ştiu bine că eşti dusă, dar te aştept mereu,
Şi clipele-aşteptării curg tot mai trist, mai greu,
Căci nu mai licăreşte îndepărtatul geam
Şi nu-mi mai ieşi în cale şi doar atât ceream…

Vei reveni vreodată? – Mai bine să fi vrut
Să-nchid adânc în mine un dor necunoscut;
Dar a crescut atâta, de când cu plâns s-adapă,
Că-n sufletul meu singur n-a mai putut să-ncapă…
Tu arde-aceste rânduri şi cată, visătoare,
Cum izbucneste para din ele – şi cum moare…
E flacăra ce-n taină fiinţa-mi pustieşte,
Dar în vrăjitu-mi suflet nu moare, ci tot creşte…

O creangă pe cărare, s-apleacă somnoroasă;
Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o crăiasă
Păleşte aiurită, ca visurile mele,
Mişcând, la pasul vremii, hlamida ei de stele.
Eu trec, gândind la tine, la ţara-n veci senină.
Iar ochii mei în lacrimi, de câte-o stea s-anină…
Şi iată!… steaua cade spre ţărmurile-acele,
De parcă se-nfrăţeşte cu dorurile mele…
Ea-ţi aduce o solie de plâns şi de noroc;
Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc…