Plângem, da, că prea ne doare!
Nu pe noi! Crescuţi în chin
Ne-amintim de-un timp cu soare
Şi-l cunoaştem cel puţin!
PIângem pe copii, sărmanii,
Că-ntr-al temniţii mormânt
Îşi încep în noapte anii,
Neştiind ce-i soare sfânt.
Plângem, da, şi strâns ne strângem
Lâng-olaltă, câţi suntem,
Dar să ştiţi că nu ne plângem
Ca nebunii cari se tem.

Robi, meniţi prin jocul sorţii,
Noi ai chinului am fost,
Însă nu, şi nu, ai morţii!
Nu cătăm noi adăpost
Nici în milă, nici în rugă;
Asta cear-o de la voi
Cel ursit să fie slugă
Dar n-o cereţi de la noi!
Vom răbda, privind în faţa
Orişicui, şi-a orice chin,
Că noi ştim că-i multă viaţă
Şi în noi, şi-n cei ce vin.

Blestemaţi pieri-vor regii
Cari s-abat din drumul drept
Ne-aţi adus stricarea legii
Şi ne staţi cu mâna-n piept.
O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
Dar puterea, ştiţi voi bine,
Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
Nici Eternul Domn! Vi-e dată
De-un vremelnic din Infern!
Deci vi-e binecuvântată
Şi la voi va fi-n etern!

Lumile-au văzut mirate
Cât de mult iubirăţi voi
Şuierul de bici ce bate
Făr de milă oameni goi!
Dar şi pentru noi rămâne
Timp ah, cine poate şti!
Şuierul acesta mâine
Cânt al lui Tirteu va fi!
Iar din lanţul ce-azi ne strânge
Pot să iasă spăzi, şi pot
Spăzile să vadă sânge,
Nu de-al nostru însă tot!

Şi sfârşitul tău veni-va
Azi ori mâine,-ori mai apoi!
Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
Poate-a celor mai vro doi,
Dar mai tari prin răzbunare
Şi prin ura lor turbaţi?
O să fii destul de tare,
Tot potopul să-l abaţi?
Eu nu chem această vreme,
Dar tiranul braţ al tău
Face totul ca s-o cheme,
Rău îngrămădind pe rău.

(Universul literar, 1903, nr. 19  )

Coroane-n veci nepieritoare
Dintre frunzişurile mari
Ale bătrânilor stejari
Mi-aşterne umbra sub picioare.

Ducându-mi paşii solitari,
Pe sub pădurea cântătoare,
Coroane-n veci nepieritoare
Simt în frunzişurile mari.

Aleea e-n apus de soare.
Se urcă flacări tot mai tari,
Şi se răsfrâng, scânteietoare,
Printre copacii seculari,
Coroane-n veci nepieritoare.

*Visul iernii*

Priviţi,
cum zboară păpădia,
în timp
ce falnicii ştejari
dorm duşi sub
şube albe!
Din când în când
îşi arânjează
căciula imensă
de-astrahan,
căzută pe-o
ureche.
In scânteierea genelor,
visează
hore si gângurit
de gâze-n
fote roşi şi-n opinci.
Pe un covor catifelat de
violete,
gărgăriţe cu bundiţe,
mândre ca zorile
dansează vesele,
stânga, dreapta,
doi şi doi,
geamparalele-n
pas de doi.

Păianjenul înserării,
cu grijă
ţese panza,
s-adune cu năvodul
pene albe.
Cu dragoste
să le împletească-n
cocul verii..

*fătuca Colindă*

Colindă din ceruri venită,
Sfioasă cometă,
Baţi la fereastră
Si ne dai de veste
Ca Sfânta Crăiasă
De Dumnezeu aleasă
Naste pe Mesia.

Colindă fatucă
Cu cosiţa din stele
Impletită-n inele,
Hai, vino în casă
Şi te ospătează
Cu bucate calde
Din inimă date!

*mândra Iarnă*

Stă picior peste picior,
In catrintă şi suman,
In veranda de clestar,
Mândra Iarnă.

Stele albastre urmăresc
Pe sub gene argintii
Firul lung
Desprins din caier.

Câlţi din nori se răsucesc
pe fuior alene.

Dragii mei,
puteţi să-mi spuneţi
pentru cine
toarce, toarce
mândra Iarnă?

Tichii albe sclipitoare
pentru
munţii cei chelboşi;
ii tivite cu mărgele
pentru
ştejarii golaşi;
lungi peşchire de nuntaşi
pentru
voi.
dragi copilaşi.

Paianjeni grasi atarna de perete
si-s halbale de praf si lacrimi pline
mari lipitori se catara pe ghete
liliecii chitaie în violine

schelete sed pe scaune si fotolii
si Stan Palanka scuipa sprit cu sange
pe mese ‘ntinse sunt lintolii
un piccol langa casa plange

guzgani adorm în baterii
si în cafele muste mor cu mia
guri fără dinti indruga poezii
pe Cale gazii-aprind faclia

apoi porneste cafeneaua touta
în ritm lent spre cimitir pe deal
prin ploi, prin ger, prin noapte si prin zloata
si Moartea’nchide usa : “Tal!”

II.

Un pahar cu lapte s’a prefacut
în foaia de hartie
pe care ingerul Malagambist
îmi dicteaza poemul acesta
din trecut
intr’o cafenea
cade nu mai exista
decât în amintirea mea;
toti clientii au plecat
la pensie, în spitale, la cimitir, la Canal
numai mesele susotesc
numai scaunele misca
urechile de plus
ca niste caini de vanatoare obositi
“Chelner, chelner”, am inceput să strig
si dintr’o data a venit
pe-o,tava purtata de alizee
cafea cu soapte.

Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt,
cu tălpile late ca frunza platanului,
aproape plutind, abia atingând
anotimpurile anului.
Cu mâinile crestate ca frunza de stejar,
cu trunchiul cu scorbură-adâncă
în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar
spre-un cer de pământ vrând s-ajungă.

Mereu cu creirul gol, cu ideile
răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi,
dus în nori, în scâteile
celor neluminaţi.
Văzut ca în apă, mereu,
şi foşnind de un vânt de pământ,
cu rădăcinile înfipte în curcubeu
şi-n culori ce nu sunt.

Arbor invers am rămas, rupt din sferă
cu sfera aceasta aidoma, geamănă…
Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica
din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

drumul meu zilnic pe lângă cetate pe lângă zborul neauzit al fluturilor
pe lângă meandrele tulburate ale florilor stinghere
drumul meu zilnic pe lângă chipurile cuminţi şi atente
reculese şi ipocrite drumul meu zilnic pe lângă cetate
în aerul limpede curba graţioasă a zborului păsărilor
în lumina amiezii travestiul acesta al spaimei clar desenate pe obrazul meu
şi gândurile mele închise în osul străveziu al tâmplei
dizolvate în sângele meu mut.
dar limbuţia voinţei dar
arhitectura fragilă a timpului
iarăşi şi iarăşi măsurându-mi tăcerea suspectă
în drumul meu zilnic
pe lângă cetate…

Cu dinţii strânşi între vecii,
Orice cuvânt e o încredere
Pe linia frântă între cer şi mine –
Vorbindu-ţi, trebuie să fii.
Acolo-n munţi, unde şi brazii
Se prostern, jnepeni, pe pământ,
Şi norii se preling pe piatră,
Bate-n vârtejuri un cuvânt.
Cu siguranţă că al tău e
Tiranul sunet şi afund,
Vacarmul sângelui mi-l pierde,
Dar brazii, norii îl aud.
Iubitul meu pe care nimeni
Nu l-a văzut decât în somn,
Tată cuvintelor din mine
Şi peste nerostire domn,
Nesigur fiu
Născut din ruga
Pe care ţi-o înalţ,
Am obosit de-atâta cânt,
De-atâtea gânduri fără şir,
De-atâtea vorbe îngereşti.
Eşti fără milă,
Nu te văd, n-aud –
Cât timp vorbesc cu tine,
Eşti.

Mă rog cu puterea cuvântului
Pentru copiii pământului,
Mă rog cu dulceaţa colinzilor
De sănătatea părinţilor.

Florile, florile dalbe,
Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu lumina minunilor
În amintirea străbunilor,
Mă rog cu nădejdile omului
De echilibrul atomului.

Florile, florile dalbe,
Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu putinţa mătuşilor
Contra venirii cenuşilor,
Mă rog cu blândeţea din flaute
Un happy end să ne caute.

Florile, florile dalbe,
Iar pe lume steaguri albe.

Mă rog cu pecete de fulgere
Să ne ferim de distrugere,
Mă rog cu puterea cuvântului
De sănătatea pământului.

Florile, florile dalbe,
Iar pe lume steaguri albe.

Un loc e minunat pe lume,
Locul unde ai invatat sa scrii,
Sa socotesti, sa ai prieteni si sa fii.
Profesorii te-nvata acolo,
Multe lucruri valoroase,
Care-n viata-s necesare.
Ati ghicit voi oare,
Care-i locul minunat?
Este scoala cea de aur,
Profesoara pentru toti
Care carte vor sa stie.