Dacă primăvara vine, toţi încep a lor cântare
Prin a ne vorbi de rouă şi de-a vântului suflare,
Sau punând privighetoarea ca să cânte-ntr-un dafin,
O rimează foarte lesne c-un melodios suspin;
Fluturii vin mai la urmă, legănaţi pe aripioare;
Văile sunt însmălţate, câmpurile,-ncântătoare;
Vântul cu dulceaţă suflă, paserile ciripesc
Mii de şoapte, mii de cânturi, mii de flori ce-mbălsămesc!…
Pretutindeni sunt parfume, crini suavi sau roze dalbe,
Vorbă ce-a fost născocită ca o rimă pentru albe,
Şi spre culme-a poeziei, ne vorbesc de câte-un dor,
Ca să bată astfel câmpii puţintel şi în amor!
Dacă vine apoi seara, dânşii scot ca din cutie
Stelele nenumărate, plus o lună argintie,
Plus un cer senin, şi-n fine, un zefir armonios
Îngânându-şi a lui voce cu pârâul tânguios!
Iarbă verde! Aer dulce! Cer senin! Biată natură,
Iată tot ce văd în tine! Focul sacru nu se fură!

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare.
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
– Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
– Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să mai fi având păreche pe lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
– Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
– I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara şi caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
– Da muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
– Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
– Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieţi-s posmagii?
– Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să şi-i moaie?
– Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
– Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
– Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
– Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul.
Şi iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.
Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.

Cu cosiţă gălbioară,
Ea e naltă şi uşoară
S-o vezi numai şi să tremuri!
Şi de-abia pe la Sân-Petru
Umple optsprezece vremuri.
Sunt şi-n sat destule fete,
Cari de n-au cu ce să-mbete
Ochii omului, au pieptul ele
Alb de taleri şi mărgele.
Rada, când o vezi, te fură
Cu necontenitul zâmbet
Şi cu-a vorbelor căldură.
Harnică, din zorii zilei
Nu stau mâinile copilei
Fără lucru, tot să prindă,
Casa lor toată-i oglindă.
La izvor vezi pe Rodica
Până-n zori, când pe sub streşini
Încă doarme rândunica.Pe izlaz nu-i multă hrana,
Dar vezi albă ce-i Joiana!
Şi-n amurg copila-n tindă
Foc în vatră vrea s-aprindă,
Dar mu-mu, Joiana muge
Radă, fă, s-alergi degrabă,
Că-n şopron viţelul suge.

Doar e tare! Haid mai iute!
Şi din drum, ca să-i ajute,
Vin flăcăii totdeauna.

Nu-l înjugi aşa cu buna
Pe viţel, şi Rada-i slabă,
Ştiu flăcăii! Şi-şi fac seara
Pe-aici vecinic ceva treabă.

Vaca-i tot ce-au ei, ea biata!
Toarce-n sat cu ziua fata,
Dar e veselă din fire;
De noroc şi-ndestulire
Inima-i în veci e plină:
Când e fericită, spune-mi,
Mai mult ce-are o regină?

Rada-i nălucire vie,
Când aleargă pe câmpie
Şi-i bat vânturi în cosiţă,
Ori când seara stă-n portiţă,
Şi-o întrebi: Ce-aştepţi, iubită?
Şi pe dup-un stâlp s-ascunde,
Galbenă şi zăpăcită.

Dar la holdă! Arde soare,
Fetele secerătoare
Râd şi cântă, snopi fag grâul,
Murmură-ntre sălcii râul:
Fug la râu vro patru fete,
E şi Rada? Fug flăcăii
Şi ei, toţi, şi nu le-e sete.

Şi-n genunchi atunci pe ţărmuri
Ea din pumni cât două sfărmuri
Bea, iar Nicu: Dă-mi şi mie!

Taci! şi bea din pălărie!
Cere el, cer mulţi să-i deie:
Rada râde, le dă apă,
Toţi din pumnii ei să beie.

Zece stropi nu pot să-ncapă:
Prea e mic păhar de apă!
Şi-atunci ea, când el glumeşte,
Joacă pumnii şi-l stropeşte
Pe obraz, dar drăgălaşă
Tot ea-l zvântă,-n loc de cârpă
Mâneca de la cămaşă.

Şi cum ştie ea s-aleagă
Ce-i frumos! Atât de dragă
O dă portul îmbrăcându-l!
Când o vezi, te-mbată gândul
Că, iubind-o trei dumineci,
S-ar mira de tine-altarul
Ce păcat ai să cumineci!

Iat-o veselă şi-aprinsă;
Joacă hora! Cum e-ncinsă,
Cum îşi poartă-a ei făptură,
Toată-i ca-n zugrăvitură
Mamele, privind-o-n horă,
Să cotesc: Olio, tu leică,
Ce mai drac frumos de noră!

De-o-ntâlnesc în drum bătrânii,
Ei fac pod cu palma mâinii
Peste ochii slabi, s-o vadă:
Draga moşului, tu Radă!
Şi uimiţi de fata Dochii
O dezmiardă şi, când pleacă,
Umezi au de lacrămi ochii.

Dar de-i Rada cât de blândă,
Ea de mic-a fost osândă
Pentru sat. Şi nu-i mirare,
Ei flăcăi, ea fată mare:
Pentru-un râs al ei se ceartă,
Şi din joc se prind feciorii
La trânteli, cât Doamne iartă!

Da! Şi Rada-i mare hoaţă,
Poate satul tot să-l scoaţă
Din sărit, ea ştie bine!
Dar se teme de-oarecine.
Mă-sa e? Ferească Domnul!
Alt temut: ca să nu-şi piardă
Pe acel ce-i pierde somnul.

Unde mergi? Mă duc la moară!
Viu şi eu! Şi din uscioară
Vladu iese-n cap de stradă.
Nu m-ajungi! Te-ajung eu, Radă!
Dar fugind i se desprinde
Şorţul alb din brâu, iar Vladu
Nu-i dă şorţul, ci i-l vinde.

Ieri mi te-am făcut scăpată;
Azi nu-mi scapi nesărutată!
Cum nu scapi din mână fumul
Nu-mi eşti drag, de ce-mi ţii drumul?
Ea nu-şi crede-a ei cuvinte;
De le-ar crede Vladu însă,
Rada şi-ar ieşi din minte.

Şi cum vrea şi nu vrea fata,
Dragul ia, dragul dă plata.
Un sărut păcat să fie?
Numai popa să nu-l ştie,
Că te sperie cu iadul
M-ar putea speria pe mine
Popii toţi, de-aş fi eu Vladul!

Sub maiestoasa-i pălărie,
Astrul solar obosit
s-a pitit.
Un evantai de pene de păun
este cerul.
Trei şiruri de ochi privesc
înlănţuite,
Mişcătoarele şi-nvolburatele
dromadere albastre.

Incet-încet pe bolta
înstelată,
apare zâmbitoare,
sidefia balerină-n
rochie albastră.
Visătoare, ea salută
pe prinţul sideral,
stăpânul nopţii.
El trece-n zbor
cutezător
Pe-armăsarul stelar al Carului Mic
Si-al Carului Mare.
şi
Poartă-n vânt cu vădită mândrie
O pălărie,
tot
din Bistriţa-Năsăud.

Pe o frunză, o broscuţă,
Leagăn verde, lângă baltă…
Mâna vântului călduţă,
O împinge – ea tresaltă,
Fericită prima oară.
Că înoată, dar şi zboară…

Linişte-i în jur, e bine,
Sălciile-şi povestesc,
Ce-auzit-au de la mine,
Că atât ştiu, să vorbesc.

Ţie, dacă eşti cuminte,
Despre cum a păcălit
Broasca asta pe un Leu,
Îţi voi zice negreşit.

Cică, Leul – te fereşte
De urgia lui, copilă –
N-avea, cum e crud din fire,
Pentru nimeni, pic de milă.
Să-i aducă, dădu ordin,
Dimineaţa, când se scoală,
Animalele pădurii,
Bunătăţuri, într-o oală.
Fiecare…altceva,
Dar mâncarea să îi placă,
Altfel, vai de pielea sa.

Ca şi ceilalţi, posacă,
Era şi broscuţa noastră.
N-avea chef de înotat,
De sărit prin stufăriş…
Leul i-a-ntunecat
Viaţa cu atâtea griji.
Până într-o zi, când, iată,
Broasca sări speriată:
– Am uitat, deja e soare,
Să-i duc Leului mâncare.
Ce mă fac, zise-ngrozită,
Ăsta o să mă înghită!

Dar, până şi o broscuţă,
Genială poate fi.
Dacă nu mă crezi, ascultă
Ce idee îi veni.

– Şefule, nu mă ucide,
C-un alt leu m-am întâlnit
De la baltă când plecam…
Nervos, Leul, a răcnit:
– Un alt Leu? Mâncarea mea?
Să mă duci la balta ta,
Chiar acum, broască, îţi cer…
– Desigur, te duc, stăpâne,
Pentru mine-i un mister
Cum, un hoţ, neobrăzarea
Avu să îţi ia mâncarea.

Ajungând cei doi la baltă:
– Unde-i hoţul? Nu-l găsesc!
– Bănuiesc că s-a pitit,
Zise broasca, arătând
Către apă…
– L-am zărit!
Ai dreptate, ce mişel!
Mă arunc eu după el.
Şi sări, văzându-şi chipul,
Colo-n apă, pân’ nisipul
Îi intră în ochi, sărmanul.

N-a mai dat ochii tot anul
Cu vreun animal.
De milă,
Îi mai aducea un morcov,
Ros jumate,
Iepurilă.

după o poveste populară indiană

Ghem de spini şi ţepi uscate,
Stă-ntărit ca-ntr-o cetate.
Poate trece un vecin
Peste el cu carul plin.
Că nu simte nici atît
Cît l-ai gîdila pe gît.
Ca să-l scoată, ca să iasă,
Cîini-l latră. Lui nu-i pasă.
Unul, încercînd un pas,
S-a ciocnit în ghimpi la nas.
Fiindcă tontul şi netotul
Şi-a vîrît în ace botul.
Dac-ar fi citit aici
El afla ce-i un arici,
Însă cîinii n-au habar
De tipar şi-abecedar.
Nesupus la gînd pizmaş,
Bogorici e drăgălaş
Cui îl ia cu prietenie
Cîntă-i numai din tipsie
Şi-ţi şi joacă o chindie.

Motănaşul meu pufos
A văzut un găvănos
S-a ascuns în el îndată
De la cap până la coadă.
Cum să facă-acu mămica
Sosul fără smântânică?
Măi, motane, nu-i frumos
Să te bagi în găvănos!

Am învăţat de la apă
cum să nu curg
am învăţat de la plug
cum să nu ar
şi de la viaţă
cum să dispar

Sunt cam mic, nu am ani mulţi
Abia pot deschide poarta,
Dar când stau lângă adulţi
Vreau să fiu mare cât tata.

Am mâncat şi am dormit
Aşteptând rapid răsplata,
În zadar m-am chinuit
Că nu am crescut cât tata.

Mi-a spus mie cineva
Că e bună ciocolata,
Dar oricâtă aş mânca
Nu pot creşte cât şi tata.

Pe perete-am făcut semn,
Astfel ţinta este gata
Să ajung la ea mă-ndemn,
Dar nu pot că nu-s cât tata.

Şi la ghete mă uit des,
Măsurând una cu alta,
Socotelile nu-mi ies
Mai mari sunt ale lui tata.

Timpul trece anevoie,
Dar concluzia e gata
De răbdare am nevoie
Şi-o să cresc sigur cât tata.