Aseară m-am culcat perfect normal,
Azi-dimineaţă m-am trezit în ultimul hal…
M-am dus la doctor să văd ce-mi spune
Şi-am avut noroc, l-am prins în toane bune!
Mi-a zis : “Dragă băiete, nu te speria,
Scoatem noi boala din dumneata!”.

“Soră, te rog, fă-i o injecţie,
Oriunde vrei şi în orice direcţie,
Mai dă-i să ia şi nişte pastile
Şi cheamă-l înapoi peste două-trei zile;
Dacă după asta tot nu te simţi bine,
O luăm de la capăt până iese din tine!”

Pastilele le-am aruncat,
Erau destul de verzi şi-aveau un gust ciudat…
Injecţia încă o mai am în mine,
Da-ncerc s-o scot cu sâmburi de măsline!
Un singur lucru mă mai face bine:
S-ajung cât mai repede acasă la tine!

 (1987)

Ei, acum te uiţi la cană,
Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!
Nu-mi fi inimă duşmană
Când vezi răul lângă mine
Haide, prinde-mă mai bine
De mijloc!

Uite-mi hainele, ca spuma,
Le-am ţesut cu mâna mea;
Zici în gândul tău acuma:
Ce mai pui de căprioară!
Vezi, aşa o văduvioară
Mi-ar plăcea!

Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste
De şiret!… Ei, cine-mi eşti!
Tragi cu ochiul la neveste;
Treci prin sate ca-mpăraţii
Da te-or bănui bărbaţii
Şi-o păţeşti!

Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată
Popii că păcate-ţi scriu
Dacă-mbrăţişezi vreo fată?
Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea,
Dar ce foc o fi iubirea
Nici nu ştiu.

Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacă!
Uite-ai mei! Nu te uita
Prea cu dor, că pot să-ţi placă!
O, sunt tineri zeci şi sute
Cari ar vrea să mi-i sărute
Şi eu ba!

Hoţule! Te uiţi la mine;
Ştiu eu ce gândeşti acum,
Că de-aceea ţi-e ruşine
Eu de-aş fi flăcău odată
Nu m-aş ruşina de-o fată
Nicidecum.

Iacă… stau pe la fântână!
Dă-mi cârligul… Aoleu,
Nu mă strânge-aşa de mână!
Nu m-ai strâns? Şi-ţi vine-a plânge?
Haid degrabă şi mă strânge,
Că eu vreu.

Crezi că nu? Ba cum s-arată
Ştii tu fata cum s-o-mpaci.
Ori te superi tu pe-o fată
Când o strângi şi ea te-njură?
N-ai păţit? Ia taci din gură,
Că te faci!…

Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă
Sunt aprinsă; şi zău nu,
Nimeni nu m-a strâns în braţă
Mijlocelul meu frângându-l
Dacă n-ai de-acuma gândul,
Poate tu!

Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă
Că mi-e olul descântat?
Cine bea să poarte seamă
Să sărute pe stăpâna
Olului… nu pune mâna,
Că te bat!

Ei, mă duc acum. Deseară
Iarăşi viu! Şi spune-mi drept
Vii şi tu? Te-ntâmpin iară
Ca şi ieri, cu vase pline!
Nu veni!… Şi să ştii bine
Că te-aştept!

Ce-i astăzi, marţi? Aşteaptă. Că mâine-n zori, poetul
pătrunde iar sub coaja bătrânului stejar,
descuie şapte cercuri de lemn cu ţigaretul
şi-ajunge-ntr-un imperiu de dans şi de poiar
în care molecule-n elipsoid cutreier
scot sunete de sfere cereşti, şi fluvii curg,
şi-o stea, ce pare Venus, prin gura unui greier
aşază zimţi pe iarba ce tremură-n amurg.

Iar joi poetul iese şi cautând spre soare
se-ntreabă-ncet: Acuma, în ce copac sunt oare?

Inspre taramul celalalt,
E loc inchis cu gard inalt;
Dar am vazut, printre uluci,
Atatea cruci, atatea cruci…
Parea tot locul tintirim,
Pazit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatra, albe, mari,
Cu cruci de brad si de stejar.
Si cruci de-argint si de otel
Cerneau lumina peste el,
Iar cruci de aur si de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atatea cruci mi s-au parut
Ca toate una s-au facut.
O cruce mare stralucea,
Sub greul ei un om zacea.
Tu cum de poti sa le mai duci,
Atatea cruci, atatea cruci?…

din trufia trupului ei
cu carnea susurând discret o rugă neştiută
copilul se desprindea lent de neant.
se zbătu câteva clipe cu zdrenţe amniotice în juru-i
ca o aură de sânge şi fecale.
nici o amintire din lumea cealaltă, ca şi cum
memoria i-ar fi fost ştearsă dintr-o dată:
doar un ţipăt scurt vestind
intrarea într-o nouă lume
o nouă lume.

Tot ce se poate-nţelege
E fără speranţă şi lege

Şi creşte dospind în eres
Tot ce e fără-nţeles.

Astă-seară simt în mine
Clocotind trecutul mort:
Lacrimi, visuri, tot amarul
Ce în gând şi-n suflet port.

Astă-seară moartea rece
Mi-e atâta de aproape…
Ca şi lacrima ce-mi trece
Arzătoare printre pleoape.

Obosit de râsul farsei
Şi scârbit de plânsul dramei,
Văd cum alb, din întuneric,
Se desprinde chipul mamei.

Numai ea pricepe zborul
Sufletului meu, ce strâns-a
Într-o lacrimă tot dorul
De-a fi iarăşi lângă dânsa,

Şi de ce iert, în tăcere,
Anul stins care mă-ndreaptă
Şi spre noaptea ce mă cere,
Şi spre mama ce aşteaptă…

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări!
Ştiai c-o măiestrie ce nu am cunoscut-o
Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti.
Demonic-dureroasă era acea simţire ­
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări…
Şi pân-acum îmi pare că tu eşti un băiat
Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat.

Şi Dumnezeu te ştie… Tu ai un sân frumos,
Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă;
Şi părul tău cel negru în unde de-abanos
Ajunge pân- la şale în unde luminoase;
Şi vorba ta e vie şi ochiul lănguros
Şi mâna ta cea fină e dulce, mângâioasă;
Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Şi ştii, nefericito, că ochiul tău m-atrage
Ca un magnet ­ şi totuşi în taină îl respinge.
Credeam întâia dată că te iubesc ­şi-n urmă totuşi simt
Că sângele meu este duşman la al tău sânge.
Ah! cine m-a pus oare să-ţi spun într-un ceas rău
Că te iubesc… Iubirea de suflet nu te stinge
Cum stinge-astă simţire ­ ca şi o piază rea ­
Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea.
Dar am lăsat eu iute al fiinţei tale cerc.
Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată…
Prezenţa ta vrodată în viaţa-mi n-am să cerc ­
Căci de o dureroasă beţie mă îmbată.
Nu ştiu nici ce gândiri am, nu ştiu nici unde merg
Şi simt că toată firea îmi e întunecată…
Ai fi ucis şi capul şi inima din mine
Dacă-n a tale laţuri eu m-aş fi prins mai bine.

Cuvântu-mi pentru tine nu avea înţeles,
Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc.
Cu cât-amărăciune îţi răspundeam ades,
Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plângi
Şi printr-o nedreptate părea că mă răzbun
Dacă din a mea cauză plângeai tu vreodată.
Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici
Şi sunt ca două note cu totul discordante…

Cu tine numa-n lume putere-aş fără milă
Să fiu… Căci tu pe mine m-ai făcut slab şi moale,
Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile…
M-ai speriat adesea cu-a tale gânduri goale…
Dar nici nu eşti femeie… Un demon tu îmi pari,
Ce-ascunde foc din Tartar şi-o cůmplită receală.
Făr- nici o armonie e toată viaţa ta;
Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea.

Cum mulţămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, doamnă, păcatul moştenit.
Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine!
Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit.
Acele nopţi turbate de doruri şi suspine
S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urât!
Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi
Şi în tăcere îmblu prin norii cei deşerţi.

Şi în fereastră vântul cu degetele pare
Că bate lin şi dulce şi vâjâie încet;
Urechea iar îmi sună în linişte şi iară
Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiet!
În minte mi se-adună mii visuri zâmbitoare,
Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai spăriet
Din tainica lor umbră… şi sufletu-ţi fierbinte
Abia-mi mai e o slabă aducere aminte…

Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.
Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.
Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.