Pădurea

Autor : Alexandru Macedonski

Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă
Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.

Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,
Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,
Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,
Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte
O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,
Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,
Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.

Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie
A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,
El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut
Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.

Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,
Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,
Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,
Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

Poetul dacă se aşează la vreo răspânt’e cu fântână
Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,
Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,
Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.

Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite
De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit
Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.

Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,
De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,
Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil
Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.

Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,
Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,
Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit
Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară
De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,
Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ
Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.

Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere…
Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta
Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,
Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.

Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,
Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,
Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,
Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.

Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,
Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,
Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.

Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,
Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,
Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă
Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.

Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,
Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,
E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.

Fata de la Cozia

Autor : Dimitrie Bolintineanu

Trâmbiţa răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Ţepeş printre brazi se pierde.
– “Iată! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i paşa musulman!”

Domnul îl sărută şi cu bucurie:
– “Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soţie?
Dacă vrei avere, da-ţi-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soţie, da-ţi-voi fata mea!”

– “Doamne! nu voi aur, nici onori deşarte:
N-am venit în lupte sa-mi trag aşa parte;
Plângerile ţării braţul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soţioară,
Află că eu însumi sunt o fetişoară!”

La aceste vorbe junele frumos
Coiful îşi aruncă, păru-i cade-undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiţă dulce ca o fericire.
Domnul se răpeste de mândreţea ei.
– “Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?”

– ” Doamne, zise fata, vrei să fiu soţie
Unui din ostaşii care-mi place mie?
Toţi sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc.”

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
Şi cu o vorbire dulce rugătoare:
– “Fii a mea domniţă şi îţi jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!”

La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la faţă ca o rozişoară:
– “Dacă vei iubirea-mi să o dobândeşti,
Pentru ţară, doamne, să mori, să trăieşti!”

În sunetul muzicei

Autor : Alexandru Macedonski

Să facem încă o ţigare
Şi înc-o poezie,
Ca să-mi fumez orice durere
Şi orice bucurie !

Şi-n sunetul ce din orchestră
Se sparge-n armonie,
Să zicem la speranţe-adio,
Adio la junie !

Ţigarea, însă, se sfârşeşte,
Orchestra-n fine tace,
Tăcerea naşte împrejuru-mi,
Dar nu şi dulcea pace !

(Literatorul, III, 8, august 1882, p. 484.)

Ţara mea

Autor : Otilia Cazimir

Frumoasă mi-e ţara străveche,
Întinsă pe munţi şi pe văi,
Cu fete cu flori la ureche,
Cu mândri şi ageri flăcăi!

Frumoasă mi-e ţara cea nouă,
Când râde cu râs tineresc,
Cum râde grădina când plouă
Şi florile când înfloresc.

Opera Apartinand Otilia Cazimir | | Nici un Comentariu »

Frunze

Autor : Eusebiu Camilar

Cad clipele, cad frunze ca dintr-un pom ceresc.
Deopotrivã toate sub talpa mea fosnesc…

În palmele întinse le prind necontenit,
Asa cum cad, cu pete de soare vestejit.

Cad fosnitoare frunze sau clipele se cern?
Odatã la picioare speram sã ti le-astern…

Deopotrivã, toate sub talpa mea fosnesc,
Din mâna mea cãzute sau dintr-un pom ceresc.

(“Poezii”, 1964)

Opera Apartinand Eusebiu Camilar | | Nici un Comentariu »

Către Bullatius

Autor : Mihai Eminescu

(Epistole, I, 11)

Cum ţi se pare, Bullaţiu, Chio, falnicul Lesbos,
Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Cresus?
Smyrna ori Colophon? Mai mari, mai mici decât faima?
Ori sunt nimic alături cu câmpul lui Mart şi cu Tibrul?
Au preferi vrun oraş din cele-nchinate prin Attal?
Ori de urâtul mării şi-a drumului Lebedu-l lauzi?

,,Lebedul? Ştii tu ce e”, -mi răspunzi? Mai pustiu decât Gabii,
Mai strimt decât Fidenii; şi totuşi, aicea viaţa-mi
Voi s-o petrec, uitat de ai mei, uitându-i pre dânşii,
Dintr-un mal depărtat privind la Neptun turburatul.

Oare acel ce la Roma din Capua pleacă pe ploaie,
Plin de noroi, pentru-asta viaţa-i în han va petrece-o?
Oare cel degerat lăuda-va cuptorul şi baia
Ca pe lucruri ce singure dau fericire vieţii?

Pentru că austrul puternic te bântuie, vinde-vei oare
Vasul în care-ai plecat, dincolo de valul Egeic?
Pentr-un om aşezat Rhodos, Mitilene frumoasa
Par ca pănura grea în arşiţă, par ca şi haina
Cea de la câmp în timp vicolos, ori ca baia în Tibru
Iarna, ori ca un foc pe vatră-n luna lui august.
Deci din Roma se cade, soarta fiind cu priinţă,
Să fericeşti depărtatele Samos, Chio şi Rhodos.
Ia dar mulţumitor în mâni fericitele ore
Cari un zeu ţi le dă: n-amâna cele bune pe alt an
Şi te vei şti trăind fericit oriunde în lume.
Grijile noastre fug de cuvinte şi-nţelepciune,
Nu de un loc ce răsare domnind peste apele mării.
Cerul deasupra schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.
Oţiul fără de-astâmpăr ne zbuciumă. Duşi de corăbii
Şi de trăsuri, căutăm bun trai. Ce cauţi aici e;
E-n Ulubrae chiar, de păstrezi în inimă cumpăt.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Viata mea se iluminează

Autor : Nichita Stănescu

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Dorul

Autor : Lucian Blaga

Seţos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: “Mi-aşa de dor de tine!”
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea – veşnicii.

Opera Apartinand Lucian Blaga | | Nici un Comentariu »

Bivolul şi coţofana

Autor : George Topârceanu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o coţofană
Când în sus şi când în jos.
Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
– Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam aşa de prost
Să ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate, că e rost
Să mă plimbe şi pe mine!

Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,
Se piteşte la pământ
Şi de-odată – zdup! – îi sare
Bivolului în spinare…

Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.

– Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni
Şi de alte spurcăciuni…
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?
Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,
Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,
Să te port degeaba-n spate?…

O noua planeta

Autor : Emil Botta

Tinerii vîrcolaci, atleţii,
mi-au ronţăit pereţii.
Odaia mea se plimbă prin infinit
lucitoare ca un soare la zenit.

Din cînd în cînd vine o fată
într-o rochie cu trenă, cam demodată.
Geniul odăii îmi spune: „e o stea:
vezi, poartă-te frumos cu ea“.

Cîte-un miracol bate la uşă.
Eu îi şoptesc: „Plurabella, păpuşă!“
Ca un domn mă port, îi ofer cafea.
Nici camera lorzilor nu străluceşte
cum străluceşte camera mea.

Opera Apartinand Emil Botta | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech