Daca-ntr-o tainica vreme
din lut Cineva ma facu
si daca sant om si nu vierme,
o, Doamne, asa ai vrut Tu…

Daca am grai si nu muget
sa spun ce iubesc si ce nu,
si daca am harul sa cuget,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Daca intaia zidire
deplin in pacat se pierdu,
cand totusi mi-ai dat izbavire,
o, Doamne, asa ia vrut Tu.

Daca m-ai scos din neghina,
nu viata-mi urata-Ti placu.
Nu eu am vrut iarasi lumina,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Iar daca voi merge odata
la Cel ce din Duh ma nascu,
voi spune de-apururea Tata
Te laud c-asa ai vrut Tu!

Dragi copii din tara asta,
Va mirati voi cum se poate,
Mos Craciun, din cer de-acolo,
Sa le stie toate, toate.

Uite cum: Va spune Badea…
Iarna’n noapte, pe zapada,
El trimite câte-un înger
La fereastra ca sa vada…

Ingerii se uita’n casa
Vad si spun, iar mosul are
Colo’n cer, la el in tinda,
Pe genunchi o carte mare.

Cu condei de-argint el scrie
Ce copil si ce purtare…
Si de-acolo stie Mosul,
Că-i siret el, lucru mare.

Alături de genuni răsai, o, floare,
Şi pari a fericirilor icoană…
Ce mână te-a sădit, încrezătoare,
Pe margini de prăpastie duşmană?

Din adâncime, Ielele-ţi cântară
Chemări ispititoare, ca-n poveşti…
Şi râd fermecător – şi cântă iară…
Tu le asculţi, senino, şi-nfloreşti.

Asupra ta, prin neguri şi furtună
Al morţii duh adese a trecut
Ce farmece te-au ocrotit, ce scut,
De n-a putut nici el să te răpună?

Ca un răspuns al lumii pământesti
La zâmbetul de stele al tăriei,
Tu te ridici din lumea vijeliei,
Priveşti văzduhul, cerul – şi-nfloreşti…

O, floarea mea! Cu tremur şi uimire
Salut avântul tău spre fericire.
De unde l-ai desprins, din ce lumină,
Surâsul dulce, plutitor în vânt?
Cum ai putut rămâne tu senină,
Nesocotind prăpastia vecină,
Ce pentru muritori ar fi mormânt?
Noi, de la rob la purtătorul stemei,
Trăim mânaţi în veci de dor aprins;
Dar cea mai slabă fâlfâire-a vremei
Ne zbate facla vieţii pân’la stins…

…Noi alergăm, zburăm spre-o rază sfântă,
Pe care-am vrea s-o coborâm în viaţă;
Dar cea mai slabă piedică ne-ngheaţă,
Şi numai gândul luptei ne-nspăimântă…
Şi ne-nturnăm în propria rutină,
Cu inima-necată de suspin
Nebuni şi orbi! De teama unui spin,
Lăsăm să moară roza pe tulpină…

Noi preamărim umana înţelepciune
Şi care-i rodul?… Făurim
Atâtea umbre şi-ntrebări nebune,
Prin care-a vieţii spaimă o mărim:
Ce-i moartea? Pentru ce împărăţeşte?
Ce ne aşteaptă mâine? Mai târziu?
Ce-i taina care pururi izvorăşte
De dincolo de leagăn şi sicriu?

Şi astfel viaţa ni se risipeşte;
În mâna care tremură de teamă,
Paharul darului ceresc se varsă
Şi, până să-l lipim de gura arsă,
E gol – sau plin de-a lacrimilor vamă…
Nebuni şi orbi! Nepricepuţi ca vântul!
Noi singuri, noi, ne adâncim mormântul!

…Ci tu rămâi de-a pururi zâmbitoare,
Neturburată de-al genunei glas
Sălbatecă şi neştiută floare?
Surâsul tău în suflet mi-a rămas…

Aş vrea să mă avânt în lumi senine,
Dar ţelul este sus şi drumul greu;
Ce mult aş vrea să te răpesc cu mine
Să te sădesc adânc în pieptul meu!…

Tovarăş drag! Când voi păli de jale,
Străbate-mi gândul cu mireasma ta;
Când inima va tremura în cale,
Înclină-te, tovarăşe, spre ea
Şi spune-i taina fericirii tale…

Învaţă-mă dispreţul de primejdii,
Şi voi aprinde candela nădejdii,
Pe marginea mormintelor flămânde;
Dă-mi tu un cer spre care să privesc,
Când deasupra inimei plăpânde
Ai suferinţii vulturi se rotesc;
Şi-ncrezător în ziua care vine,
Din orice lacrimă mi-aş face-o stea…
Aş înflori, aş străluci ca tine
Aş fi însuşi norocul, floarea mea!

Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte.
Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte
Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi;
Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi.

Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii
Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii
Obosit şi de mânie şi de drum îndelungat.
Uneori izbea copita calului descălecat
Pietrele ,-ngrozind tăcerea câtă mă-nsoţea pe cale.
Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale
Vântul zbuciuma frunzişul şi prin stânci la cotituri,
Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.

Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre moarte,
Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte,
Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum
Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum.

Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii!
Când ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii,
Sufletu-mi simţii deodată liber de uimire plin:
Încetase-acum şi vântul, cerul scapără senin.
Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna
Sta pe piscul unui munte, roşiu aurind cununa
Muntelui, şi până-n vale ca şi ziua luminând.

Iată turle de biserici cum s-arată rând pe rând,
Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate,
Toate-n alba zare-a lunei şi-n răpaos cufundate,
Iată, dealuri pe-unde via îşi întinde viţa ei.
Rîul colo-n negre maluri ca un fulger cu scântei
Ce-alergând în strâmbu-i umblet a-mpietrit păstrându-şi locul.

Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul
Potolit ardea prin noapte lângă carul ocolit
De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit,
Tulnicul cel trist la cântec şi cu întorsături duioase,
Şi cântau cuvinte-acolo, din adânc de suflet scoase?
Prin atâta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc.
Trăgănat plângea-n răstimpuri cântecul ardelenesc:

“Colo-n vale la fântână
Două fete spală lână.”

Nu, a ta moarte nu-mi foloseşte;
Nu astă jertfă eu n-am dorit;
Dă-mi numai pacea care-mi lipseşte,
Pacea adâncă ce mi-ai răpit.

Ia-mi suferinţe aspre, turbate,
De adânci chinuri veşnic izvor,
Zile amare, nopţi tulburate,
Pline de tine, de-al meu amor.

În zadar ochii-ţi arăt iubirea
Ce eşti departe de-a o simţi;
În zadar chipu-ţi poartă mâhnirea,
Umbra durerii, ce m-amăgi.

Sub astă mască văz bucurie,
Văz mulţumirea-ţi să pătimesc,
Şi orice-ai zice, vei ca-n vecie
Ceas de odihnă să nu găsesc.

Cunosc prea bine a mea greşeală,
Dar cunoştinţa nu m-a-ndreptat,
Căci a mea soartă, tristă, fatală,
Zâmbirii tale pradă m-a dat.

Astfel în crânguri o păsărică
Aude-aproape un ciripit,
Zboară îndată, şi fără frică
Lângă colibă ea s-a oprit.

Priveşte,-ascultă, dar fără veste
Tainica cursă ce i s-a-ntins
Se-nchide… roabă ea se găseşte;
Un glas s-aude zicând “team prins”.

Şi vânătorul ce imitează
Pe frunzuliţă un glas străin,
De vicleşugu-i se îngâmfează,
De bucurie el este plin.

O! câte lupte, câte suspine,
Tăcuta noapte n-a ascultat;
Câte pustiuri de groază pline
A mea durere n-a vizitat!

M-a văzut şoimul pe-nalta stâncă,
A cărei vârfuri s-ascund în nori,
Şi al lui ţipăt în valea-adâncă
S-a-ntins departe plin de fiori.

Dar nici pustiul, nici depărtarea,
Gândiri cumplite n-au biruit:
Molizii, brazii, ce port răcoarea,
Ei suferinţa-mi n-au răcorit.

Te iubesc astăzi ca mai-nainte,
Ca în minutul cel încântat,
Când eu de pieptu-ţi tânăr, fierbinte,
Tremurând, fruntea-mi am rezemat.

Minutu-acela-n veci mă munceşte,
Ca o sentinţă e-n mintea mea;
De ating fruntea-mi, simt că zvâcneşte,
Focul din sânu-ţi arde în ea.

Fierul cel roşu, care-l apasă
Mâna cruzimii pe-un osândit,
Mai adânci urme nici el nu lasă,
Decât minutul acel dorit.

A mea durere trecut nu are;
Ea nici va creşte, nici va scădea;
Şi fericita, dulce uitare
Ce crezi că cearcă inima mea

E c-acea tristă, vie tăcere,
Care domneşte după război
Pe-un câmp de groază şi de durere,
De morţi, de chinuri şi de nevoi:

Unde un tată pe un fiu plânge,
Unde nădejdea toată-a-ncetat,
Unde se-nalţă un fum de sânge,
Ca blestem jalnic şi necurmat.

Mai mult d-atâta nu poţi a face:
Asta e soarta ce mi-ai gătit,
Singurul bine, singura-mi pace,
După amorul ce-am suferit.

I
vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
şi a facut coajă.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o să mă mestece fericirea
o să ma sfârtece seninatatea
şi nebunia care a fost n-o să mai fie de-acum niciodată,
nu, n-o să-i mai sărut umarul.

viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sănătatea o să-mi mănânce plămânii.
rţiunea o să-mi sfâşie creierul.

vai, rana, rana mea dragă
rană plăcută vieţii mele
rană pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă
veioza vieţii până la ars.

II
să accept evidenţa: nu mai pot să scriu poezie.
nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.
am scris ani de zile cu ură, cu dragoste, iar acum
creierul meu e mort.
am pornit la maraton ca pe suta de metri
am vrut totul deodată, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.
am uitat că viaţa e lungă.

nu-mi imaginam că o dată mă voi opri, voi plaţi
că tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea
şi nu voi putea să mă ajung din urmă
şi orice încercare de a mai face ceva
va fi o nouă dezamăgire.
ce voi mai scrie încă patruzeci de ani?
o să strâng din măsele, o să scriu articole de critică
sau cine ştie ce amintiri
o să suport condescendenţa tinerilor, o să las nasul în jos
când o să vina vorba despre poezie, o să fac traduceri
ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc.
sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe
atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte
şi o să am un succes “de prestigiu”, mi se va spune “autorul
poemelor de amor”,
precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci…
nu ştiu, nu ştiu…

prieteni mai tineri, să nu faceţi ca mine.
calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.
eu? nu ştiu ce drum să mai apuc, ce s-ar mai putea face
şi nu ştiu ce trebuie să mai simt şi ce mai pot să imaginez.
de data asta chiar cred ca mi s-a infundat.

voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii
un supravieţuitor al propriei morţi
şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.

III
oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?
sunt un eşec? voi fi pulbere?
va veni moartea iar tu mă vei dispreţui.
va fi groaznic, groaznic.

voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.
fără nimeni, fără odihnă.
voi înţelege totul, ah, intelege-ma, şi toti ma vor iubi,
toţi îşi vor aduce aminte.

sunt pierdut, pierdut.
muşcă-mi tu gura.
o să plouă nasol pe drumuri, o să fim uzi pân-la piele.
o să învăţăm să urâm

va veni toamna, toamna minţii, înecul.
vom avea gura moale şi caldă, va veni luna
vor veni norii să ne cunoască
şi vom muri, vom face dragoste.

da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. sunt terminat, terminat.
va fi numai moarte în jur.
stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.
vor muri unghiile.

gata. stai lângă mine. a avut rost?
ne-am trezit trăind.
a fost groaznic: am trait.
a fost groaznic, groaznic.

Curcanii au mutat pe soare şirul
De gâturi cu, nestinşi, cartofii roşii.
La cerul lăcrămat şi sfânt ca mirul
Rotunzi se fac şi joacă pântecoşii!

Şuviţa stelei noi întinge-n ape,
Un stăpânit pământ ascultă ani,
Pământul s-a lipit de steaua-aproape.
Nuntesc, la curtea galbenă, curcani.

De ziua mea, aş vrea să se reverse
Din cer apoteoze de rubine ;
Să curgă flori, parfumuri, cavatine
Şi dans de focuri albe şi diverse.

În casa mea, cu statui bizantine,
Să vie trubaduri de şcoli adverse,
Femei cu ochii plini de lumi perverse
Şi critici cu condeie sanguine.

De ziua mea, să ardă-n trei altare
Tămâie, bronz şi aur lucitor
Şi vin, să cânte-n cupe şi pahare …

Şi-apoi, răpit de-un vers nemuritor,
Aş mai dori ca-n ziua asta mare
Să nu-mi sosească nici un creditor !

(“Strofe ştrengare “, 1930)

Departe esti, frumoasa si preaiubita mea,
Si totusi ochii nostri tintind aceeasi stea,

La mii de ani luminã, ca-ntr-un adânc mister,
În fiecare noapte se întâlnesc pe cer…

Într-o clipitã lanturi de depãrtãri strãbat!
Pãtrund prin continente cu vânt înviforat,

Oceane mai tãcute ca piatra miscã-ncet,
Solemne, transparente puhoaie de magnet…

Si azi îmi pare Calea Lactee un mister…
Iar înspumatul Gange a puhoit pe cer!

Si parcã niste umbre cu nalte cârji de lemn
Vin din adâncul noptii spre Gangele solemn:

Din muntii Himalaia, spre-un depãrtat serai,
Sakuntala coboarã în mohorât alai…

Cãzu o stea, sau poate în Gange, mai curând,
A scânteiat deodatã inelul ei cãzând…

Si azi, zãrind inelul, am înteles de ce
Luceafãrul de ziuã a fost si nu mai e:

Cum se goleste noaptea de-al Gangelui mister,
Rãmâne doar inelul Sakuntalei pe cer…

(“Poezii”, 1964)