Lumina aurie se cerne printre cetini.
Trecând ca o nălucă, în zarea din apus,
Haiducul rătăceşte, cu flinta-n spate, dus:
În toată lumea largă el n-are alţi prieteni
Decât copacii-n codru şi nourii de sus.

Înfiorat de taina singurătăţii grele,
Străvechiul codru sună, foşnindu-şi frunza rar…
Voinicul prinde-un zgomot venit dinspre hotar:
Îşi saltă dârz podoaba de-alămuri şi de-oţele
Şi ochii lui sălbatici străfulgerând tresar.

Cum se ridică leul stăpân într-o pustie
Şi-aşteaptă prada mândru, cu nările în vânt,
Ca dintr-o săritură s-o culce la pământ,
Haiducul clocoteşte de ură şi mânie,
Şi pieptul i se umflă, stând să zbucnească-n cânt…

Dar din tufiş trei focuri vrăjmaşe se descarcă, —
Un răcnet moare-n pieptul rănitului erou!
El vrea să se ridice şi cade-n brânci din nou:
Din somn tresare codrul, rănit şi dânsul, parcă,
Şi urlă de durere, cu repetat ecou…

Avem o mândră ţară
Prin timpi de jale-amară
Strămoşii se luptară
S-o scape de stăpâni.
Azi singur noi, românii
Suntem în ea stăpânii,
Sus inima, români!

O lege-avem străbună
Prin veacuri de furtună
Ea n-a putut s-apună
Strivită de păgâni.
Ne-a fost Cel-Sfânt tărie
Şi-n veci o să ne fie:
Sus inima, români!

În ţara românească
De-a pururi să trăiască
Credinţa strămoşească
Şi graiul din bătrâni.
Spre Domnul ţării gândul
De-a pururi noi avându-l,
Sus inima, români!

Frunză verde măr creţesc,
Stau în loc şi mă gândesc:
Cu ce să mă arănesc?
Cu arana moşului,
De coarnele plugului;
Plugul este-o goangă rea,
Umblă de-a dărătelea,
Cu nişte coarne-ndărăt,
Mă loveşte tot în piept;
Nişte lemne învrăjbite,
Nişte vite prăpădite;
Nişte lemne-ncrucişate,
Nişte bucate stricate.
Au s-o face,-au nu s-o face,
Au de vară n-avem pace.
Mă gândii ca s-o brodesc,
Mai bine să mă hrănesc,
Să pun plugul, să brăzdesc,
Unde-o fi crângul mai des;
Să trag brazda dracului
Prin uşa bogatului,
Să-i dau măciuci după cap,
Să-l aduc la plug legat,
Să-i iau ce a câştigat.
Arde-vă focul, ciocoi!
Pune-voi mâna pe voi,
Cu măciuca să vă moi,
Că voi ne beliţi pe noi.
Bate vântul, viscoleşte,
Eu de gazdă n-am nădejde.
Căci mi-e gazda-n valea rea,
Mi-o pândeşte potira,
Potira din Slatina,
Bat-o Maica Precista
Şi sfânta Duminica!
Ţine, gazdă, nu mă da,
Că ţi-oi face-o malotea
Cu florile cît palma,
Să se mire şi doamna,
Şi doamna lui Caragea.
Ţine-mă cum ai ţinut
Să mă văz Oltul trecut.
Măi bădiţă, măi podar,
Greu de mine, greu ş-amar!
Trage podul să trec Oltul,
Că ne-am prăpădit cu totul;
Trage podul mai la vale
Că-ţi arunc un glonţ în şale,
Trage podul mai de-a drept
Că-ţi arunc un glonţ în piept,
Mi-e degrab, nu pot s-aştept,
Şi mi-e murgul cam nebun,
Trece prin Olt ca pe drum,
Şi mi-e murgul cam nerod,
Trece Oltul ca pe pod.
Dă-te, murgule, pe lat
Şi mă trece neudat.
Frunză verde de lipan,
N-aţi auzit de-un Jian,
De un hoţ de căpitan?
Bea vin de la cârciumari,
Ia miei de pe la ciobani
Şi nu le dă nici un ban.
Măi bădiţă cârciumar,
Scoate o oca de vin,
Ş-încă una de pelin,
Scoate una, scoate două,
Scoate patruzeci şi nouă.
Scoate vin de ne cinstiţi,
Că-s feciorii osteniţi.
Scoate, mări, vin să beau
Că bune parale-ţi dau.
Dar de-oi sta să tot plătesc…
La ce foc mai haiducesc?
Ţi-oi da, mări, nişte palme,
Ţi-ar părea că sînt parale,
Şi ţi-oi da nişte măciuci,
Ţi-ar părea că-s lei bătuţi.
Ardă-te focul de prun!
Ce-ai făcut rachiul bun,
De-a adormit Iancu-n drum?
Iancule, ciocoi turcit,
Ce te porţi numa-n argint,
Din creştet până-n pământ,
Căci mintea nu ţi-a venit?
— Iancule, Jianule,
Poezii şi proză
Lasă-ţi nebuniile;
Lasă-te de nebunii
C-am să-ţi dau şi boierii.
— Nu-mi trebuie boierii,
Nu mă las de nebunii,
Că ce câştigi tu-ntr-o vară,
Eu câştig numa-ntr-o seară,
Şi geaba, mări, umblaţi
Pe mine să mă-nşelaţi.
De-oi pune mâna pe voi,
De piele-o să va despoi
Şi din pielea după cap
Să-mi fac un toc de băltag,
Iar pielea de la picioare
Să-mi fac tocuri la pistoale.
Oltu-i mic, Olteţu-i mare,
Trece-un căpitan călare
Cu cinci sute de cătane,
Tot cătane spătăreşti,
Unde dă nu nimereşte
Şi pe Jianul goneşte.
Dar Jianul e voinic,
Şade la tulpină-n crâng,
La brâu cu două pistoale,
Strălucesc ca sfântul soare,
Şi cu flinta la cătare,
Fuge potera să moară.

Doamne! necesitatea unui vin…
Şi-a gândului culmi de poezie
Oare pentru ce, mai mult, acest suspin:
… Că totul, poate, e-o repede magie.

Ca în tăcerea gravă a unui dom,
Viaţa pare-a trece fără nici un sens…
Şi acele aşteptări a vieţii de om,
… Sana mens!

Instrument cetos cu coarde
si burdufuri si pedală
moartea vine si-semparte
fiecaruia egală.

Doi cartofi se iau de mâna
doua frunze-si spun adio
fata popi e-n fintina
griu-i alb si mort în piua.

-Frate, frate un’ti-e sora ?
-Sus în turn să nasca ora.
-Sora, sora un’ti-e frate ?
-Jos la Balgrad, sub cetate.

Ce duh ai şi ce putere.
Să-mpleteşti ceara cu miere,
De la floarea din gradină,
Ostenită de albină?
Tu aduni de pe meleaguri,
Pentru stupi şi pentru faguri,
Pulberi, roua, stropi şi leacuri,
Poate că de mii de veacuri.
Ca din lână, ca din ace,
Ţesi reţeaua de ghioace,
De celule-n care pui
Mierea dulce şi un pui.
Scule, numere, cântare
Au pus la măsurătoare
Ca-ncăperea cea mai mare
În găoacea cea mai mică
E ghiocul tau, fetică
Eşti, pe lumea de subt cer,
Cel mai mare inginer.
Pe-ntuneric, făr’ să ştii,
Ai făcut bijuterii
Şi minuni în toată clipa
Cu musteaţa şi aripa.
Şi, cum ştii, muncind, să taci,
Nu te lauzi cu ce faci.(1954)

Nu l-aţi cunoscut! Prin lume a trecut ca o nălucă,
Înclinat pe-a sa vioară cu un dor nespus de ducă!…
Într-o noapte viforoasă sub fereastră-i m-am oprit,
De-armonii cereşti răpit,

Şi zărindu-i chipul palid la lumina unei lampe,
Chipul îmi aduse-aminte serafimi din biblici stampe,
Ş-ascultai zburând prin vifor cântecu-i expirător,
Ca un freamăt lung de aripi dintr-al îngerilor zbor;

M-atrăgea o simpatie tainică spre a-l cunoaşte,
Şi păstrându-i amintirea printre alte scumpe moaşte,
Întâmplarea vru odată să cunosc pe viorist,
Să-i strâng mâna de artist!

Se plângea adeseaoare c-a născut strein pe lume
Fruntea sa nu se-nclinase pe-albul sân al unei mume!
Muma sa era vioara şi amanta sa, tot ea,
Pe-amândouă prin arcuşu-i le plângea şi se plângea!

Dorul ca să aibi o mumă trebuie să fie mare
Dacă locul să i-l ţie însăşi arta nu e-n stare.
Într-o zi pe-a sa vioară îl găsiră mort; mereu
Cât l-am plâns ştiu numai eu,

Şi pe piatra funerară, după ultima-i voinţă,
S-a înscris: ,,E trist în lume ca să n-aibi nici o fiinţă,
Nici un suflet să-ţi asculte cântecul expirător,
Nici un freamăt lin de aripi dintr-al îngerilor zbor!”

n noaptea de lună-argintată,
Pe pleoape când somnul se lasă,
În vis îmi clădesc câte-o casă
Ce toată e-n roze-mbrăcată.De zgomot şi oameni retrasă,
Locaş ca din basme s-arată,
În noaptea de lună-argintată,
Pe pleoape când somnul se lasă.

Vreo sarcină-asupra-i n-apasă
De-ai mei creditori e-apărată,
Parfumul de roze ce-mbată
Extazul în suflet îmi lasă
În noaptea de lună-argintată.

În faptul dimineţii, prin parc, îngândurată,
Se plimbă visătoare Fatma, frumoasă fată
A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad
Iar tinerele-i plete de peste umeri cad
Pe piept, şi ea le prinde mănunchi în alba-i mână.
Zâmbind s-aşază fata aproape de fântână
Pe-o lespede de marmor, prvind cu gândul dus
La gura de balaur ce-azvârle apa-n sus.

Tiptil atunci, din umbra tufişului răsare
Nin-Musa, rob din Yemen. El iese din cărare,
S-apropie de fată, o prinde pe furiş,
S-apleacă, o sărută şi piere prin tufiş.
Fatma răsare-n ţipet, de spaimă-ngălbenită.
El are fes ca-n Yemen şi haina zdrenţuită!
Şi grabnic eunucii se-nşiră, urmărind
Ca şerpii prin tufişuri pe Musa-Nin, şi-l prind.

Fatma plângând se duce la tată-său şi-i spune:
Voi pune servitorii să-l bată! Şi voi pune
Să-l târâie de-a lungul Bagdadului, legat
De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat!
Mişelul! Şi Ben-Omar izbeşte cu piciorul
Şi dă un semn. În lanţuri legat, cutezătorul
Nin-Musa intră palid, cu ochii la pământ
El are fes ca-n Yemen şi-o zdranţă de veşmânt.

Fatma stă răzimată de-al tronului pilastru,
Şi sclavul stă nainte-i. El are fes albastru,
Şi-albaştri are ochii, d-un farmec dureros;
E tânăr şi e palid şi-aşa e de frumos!
S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul,
Şi-i fulgeră-n cap ochii şi-n mână iataganul;
Acesta e? Şi fata se-ndoaie puţintel:
N-a fost acesta, tată! Să nu loveşti în el!