Când…

Autor : Mihai Eminescu

Când luna prin nouri pe lume veghează,
Când fiece undă se-mbracă c-o rază,
Când cântă al somnului ginii nătângi ­
Tu tremuri şi plângi.

Când luna aruncă o pală lumină
Prin merii în floare-nşiraţi în grădină,
La trunchiul unuia pe tine te-aştept ­
Visând de deştept.

Când soarele arde şi ceru-i văpaie,
Pe-a lacului valuri profunde bălaie,
Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg ­
La tine alerg.

Când vântul e-o taină, când frunza e mută,
Misterul surâde prin lumea tăcută,
Culeg pe-a ta frunte sublime visărei ­
Pe ochi sărutări.

Amorul îşi moaie aripele-i stinse,
Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ţi plânse,
Şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi, ­
Surâzi şi veghezi.

Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea
Cu lacrimi pe care le naşte durerea,
Nebună copilă cu-amorul ceresc, ­
O, cât te iubesc!

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Vis

Autor : Mihai Eminescu

Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului făpturi:
A nopţii minte le scorneşte,
Le spun a nopţii negre guri.

Pluteam pe-un râu. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val în val,
În urmă-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domul cel regal.

Căci pe o insulă în farmec
Se nalţă negre, sfinte bolţi,
Şi luna murii lungi albeşte,
Cu umbră împle orice colţ.

Mă urc pe scări, intru-nlăuntru,
Tăcere-adâncă l-al meu pas.
Prin întuneric văd înalte
Chipuri de sfinţi p-iconostas.

Sub bolta mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc;
În dreptul lui s-arat-o cruce
Şi-ntunecime-n orice loc.

Acum de sus din cor apasă
Un cântec trist pe murii reci
Ca o cerşire tânguioasă
Pentru repaosul de veci.

Prin tristul zgomot se arată,
Încet, sub văl, un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna-i slabă ­
În albă mantie de domn.

Şi ochii mei în cap îngheaţă
Şi spaima-mi sacă glasul meu.
Eu îi rup vălul de pe faţă…
Tresar ­ încremenesc ­ sunt eu.
………………………………………
De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua
Şi uit ce spun adeseori;
Şoptesc cuvinte nenţelese
Şi parc-aştept ceva să mor?

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Junii corupţi

Autor : Mihai Eminescu

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cădeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!… căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-a serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sunt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Lumina de ieri

Autor : Lucian Blaga

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

Opera Apartinand Lucian Blaga | | Nici un Comentariu »

Dies irae

Autor : George Bacovia

Cât de străin sunt de ţara mea
Şi nici un dor nu mi-a rămas –
Gând rău şi-ntunecat
Închide al dreptăţii glas.

Va fi târziu în ziua-aceea…
Şi bântuie în calea mea
Tăceri de vremi, sinistra foame!
Sau cântece ce plâng mereu:
– Grăbeşte nu mai aştepta!

Opera Apartinand George Bacovia | | Nici un Comentariu »

Pe malul Oltului

Autor : Ion Minulescu

Pornind din Lotru spre Cornet,
Şoseaua urcă-ncet… încet…
Ţinându-se parcă de mână
Cu linia ferată,
O vecină,
Ce-i pare totuşi o străină,
Fiindcă nu seamănă cu ea,
O biată bătrână şosea
Banală –
Dar naţională!…

Şoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,
Proptindu-se doar în copacii ei…
Urcă tăcută
Şi timidă
Ca o omidă…
În timp ce linia ferată
Urcă ţipând,
Parcă-ar fi beată,
Ca şi locomotiva “Malaxa”,
A unui tren de marfă,
Care –
Pornit din Piatra-Olt
Spre Turnu-Roşu –
Când dă cu ochii, pe şosea,
De câte-o ţărăncuţă
Cam prostuţă,
Crezând că-şi poate bate joc de ea
Ţipă sulemenindu-şi coşul
Cu fumul negrilor cărbuni,
Ca o cocoană din elită
Cu ochii plini de dinamită
Scăpată dintr-o casă de nebuni.

Doar Oltul – apă blestemată –
Nu vrea să urce niciodată,
Nici cu şoseaua demodată,
Nici cu moderna linie ferată…
El singur, săltăreţ, coboară
Spre Dunăre –
Dunărea noastră
Cu apă multă
Şi albastră…
Şi coborând –
Iarnă sau vară –
Surâde fredonând la fel
Ca orice egoist rebel,
Acelaşi veşnic menuet
Discret,
Pe care nu-l dansează decât el!…

La fel şi-n viaţă…
Uneori –
Dacă te urci
Sau te cobori –
Cu-aceeaşi ură te privesc ai tăi,
C-aşa suntem cu toţii –
Oameni răi!…
Şi-oricare-ar fi cel care urcă –
Duşmani
Sau prieteni –
Toţi îl spurcă…
Iar când, întâmplător, coboară,
Toţi îl omoară!…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Noapte extatică

Autor : Lucian Blaga

Adânc subt batrânele
verzile zodii –
se trag zăvoarele,
se-nchid fântânile.

Aşeaza-ţi în cruce
gândul şi mânile.
Stele curgând
ne spală tarânile.

Opera Apartinand Lucian Blaga | | Nici un Comentariu »

Soldat

Autor : George Filip

cămaşa soldăţească
mă-mbracă-n orice zi
şi o pornim prin viaţă
albastră – roz – sau gri

vitrinele din stradă
ne mângâie pe rând
iar damele de-o clipă
ne violează-n gând

visez mitraliere
amorul braconat;
vreau să împuşc planeta
de-aceea sunt soldat

răcneşte peste lume
măceluri mari din nou
cămaşa soldăţească
ascunde un erou.

Opera Apartinand George Filip | | Nici un Comentariu »

Nopţi cu spiriduşi

Autor : Poezii pentru Copii

Tati, de ce se face mereu noapte?

Pentru ca îngerii noştri păzitori
să facă între ei schimb de iubire
şi şoapte

Doar noaptea,
de pe cea mai apropiată stea nedescoperită,
câte un spiriduş astronom
în căsuţa lui din vis
te invită

Uneori,
adormiţi cu nasul în flori,
viteji licurici rătăciţi de cete
se trezesc la bătaia speriată a inimii
unei fete

Noapte, copila mea, se face mereu
şi pentru că zilei
îi vine întotdeauna atât de greu
să mai joace în horă
când de braţul ei se prinde
cea de a douăzeci şi patra
oră

Leul la vânat

Autor : Alecu Donici

Leul, lupul, vulpea şi câinele odat’,
Ca nişte buni vecini, s-au fost alcătuit,
Cu toţii întrunit,
Să umble la vânat:
Şi ce vor căpăta să-mpartă măsurat.
Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi
Un cerb frumos au prins,
Şi adunând pe toţi ai săi,
Spre jertfă l-au întins.
— Acuma e treaba mea, băieţi,
Le zise leul lor.
Voi trebui numai să vedeţi
Cum eu împart uşor.
Şi despicând îndat’ pe cerb în patru părţi,
Au zis: “Aceste sunt frăţeştile bucăţi.
Şi iată: cea întâi e partea mea de frate;
A doua, pe drept ca unui leu se cade;
Ş-acea a treia tot mie se cuvine,
Precum voi ştiţi prea bine.
Iar de a patra, oricare s-ar atinge,
Pe loc îl voi învinge.”

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech