Cât de străin sunt de ţara mea
Şi nici un dor nu mi-a rămas –
Gând rău şi-ntunecat
Închide al dreptăţii glas.

Va fi târziu în ziua-aceea…
Şi bântuie în calea mea
Tăceri de vremi, sinistra foame!
Sau cântece ce plâng mereu:
– Grăbeşte nu mai aştepta!

Pornind din Lotru spre Cornet,
Şoseaua urcă-ncet… încet…
Ţinându-se parcă de mână
Cu linia ferată,
O vecină,
Ce-i pare totuşi o străină,
Fiindcă nu seamănă cu ea,
O biată bătrână şosea
Banală –
Dar naţională!…

Şoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,
Proptindu-se doar în copacii ei…
Urcă tăcută
Şi timidă
Ca o omidă…
În timp ce linia ferată
Urcă ţipând,
Parcă-ar fi beată,
Ca şi locomotiva “Malaxa”,
A unui tren de marfă,
Care –
Pornit din Piatra-Olt
Spre Turnu-Roşu –
Când dă cu ochii, pe şosea,
De câte-o ţărăncuţă
Cam prostuţă,
Crezând că-şi poate bate joc de ea
Ţipă sulemenindu-şi coşul
Cu fumul negrilor cărbuni,
Ca o cocoană din elită
Cu ochii plini de dinamită
Scăpată dintr-o casă de nebuni.

Doar Oltul – apă blestemată –
Nu vrea să urce niciodată,
Nici cu şoseaua demodată,
Nici cu moderna linie ferată…
El singur, săltăreţ, coboară
Spre Dunăre –
Dunărea noastră
Cu apă multă
Şi albastră…
Şi coborând –
Iarnă sau vară –
Surâde fredonând la fel
Ca orice egoist rebel,
Acelaşi veşnic menuet
Discret,
Pe care nu-l dansează decât el!…

La fel şi-n viaţă…
Uneori –
Dacă te urci
Sau te cobori –
Cu-aceeaşi ură te privesc ai tăi,
C-aşa suntem cu toţii –
Oameni răi!…
Şi-oricare-ar fi cel care urcă –
Duşmani
Sau prieteni –
Toţi îl spurcă…
Iar când, întâmplător, coboară,
Toţi îl omoară!…

Adânc subt batrânele
verzile zodii –
se trag zăvoarele,
se-nchid fântânile.

Aşeaza-ţi în cruce
gândul şi mânile.
Stele curgând
ne spală tarânile.

cămaşa soldăţească
mă-mbracă-n orice zi
şi o pornim prin viaţă
albastră – roz – sau gri

vitrinele din stradă
ne mângâie pe rând
iar damele de-o clipă
ne violează-n gând

visez mitraliere
amorul braconat;
vreau să împuşc planeta
de-aceea sunt soldat

răcneşte peste lume
măceluri mari din nou
cămaşa soldăţească
ascunde un erou.

Tati, de ce se face mereu noapte?

Pentru ca îngerii noştri păzitori
să facă între ei schimb de iubire
şi şoapte

Doar noaptea,
de pe cea mai apropiată stea nedescoperită,
câte un spiriduş astronom
în căsuţa lui din vis
te invită

Uneori,
adormiţi cu nasul în flori,
viteji licurici rătăciţi de cete
se trezesc la bătaia speriată a inimii
unei fete

Noapte, copila mea, se face mereu
şi pentru că zilei
îi vine întotdeauna atât de greu
să mai joace în horă
când de braţul ei se prinde
cea de a douăzeci şi patra
oră

da-ma la remaiat,
du-ma la intors, tese-ma din nou,
zugraveste-ma, pune-mi alt guler,
alta manseta, alt zbenghi,
da-mi alt numar la pantofi,
toaca-ma marunt
si umple-ma cu condimentele moralei tale,
impunge-ma cu o mie de sfaturi,
imprastie-ma in patru vanturi
si vei observa ca acolo unde cad
se umple locul de mine

Her shoulders with fair braids are graced,
Lithe as the wheat-stem is her waist,
Her sable apron laced with taste –
She’s all in all for me.
When she is near, I take alarm;
When she is off, I come to harm;
When others take her by the arm,
Priests pray to set me free!

A three hours’ talk and she’s away,
While I pretend to go, yet stay
And watch her plodding on her way
Till I see her no more.
She is quite poor, yet on my life
I’ll take her for my wedded wife,
Though wicked men, with love at strife,
About our love feel sore!

The gossips chat and disagree;
My brothers all speak ill of me,
And Father mighty cross is he,
While, genuflecting, Mother
Entreats the icons, fasts, forlorn
And cries, „you’s better ne’er been born!
You work your will, you thing of scorn!
You work your will, oh brother!”

I work my will? What if I do?
I’ll somehow manage to pull through!
And if I don’t, I shall live too,
A poor man in my cot.
To seek my brothers’ help? Not I!
I’ll never share with them their pie!
I’ll work my will and shall not die
With brooding o’er my lot!

My kin would bury me alive!
The fright they’re asking me to wive
May love me, but how could we thrive
When I don’t love her any?
Could I enjoy her land? sow? reap?
And what’s the good of cows and sheep?
When your own wife you hold so cheap,
Then nothing’s worth a penny!

Or are there such as can decree
That what they like is law to me?
Even you, bishop, cannot be
That sort, nor can you, sire!
Let people gossip and make fun,
My sweetheart second is to none,
And ere I part with what I’ve won,
I’ll set the thorp afire!

Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.

În urma lor a rămas goală baraca,
mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clănţăne încă din fierul minerelor,
aşa cum clănţăne luna din fierul minerelor
acum, cu puţin inainte de-a fi deschisă,
ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi
ale timpului.

Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară
pe feţe şi pe mâini, ca să lucească
daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară,
şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda
când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda.

Stau aşa nemiscati, ne-ncetind să luceasca,
şi noi ne uitam la ei cum am privi luna
răsărind chiar din mijlocul pieţii.

Pentru noi, care suntem acum de-o vârsta cu ei,
deşi stau de ani lungi în vitrină,
pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei,
şi inimă bătând avem, şi memorie,
o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie,
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină
şi se imită pe ei însuşi într-una,
ca şi cum ar fi vii.

Lăsând a sa colivie,
În pădure vru să vie
Papagalu-a se plimba;
Şi îndată ce ajunse
Să judece el se puse
Păsările ce cânta.
Că deloc nu suie bine,
Că glasul ei prea lung ţine,
Filomelei tot zicea.
Şi aşa pe orişicare
Pasăre mică sau mare
El să tacă le făcea.
Dar odată supărate,
Păsările adunate,
Împotriva lui strigând,
Merseră ca să vorbească
Cu dânsul, şi să-l silească
Să cânte ceva, zicând:
“Cântă dar tu, împărate;
Fă această bunătate,
Un exemplu să ne dai:
Căci din a ta şuierare,
Socotim cu-ncredinţare
Că prea minunat glas ai.”
El atunci stă la-ndoială,
Şi prea cu multă sfială
Le răspunde c-un cuvânt:
“Domnilor! eu râz prea bine
De-alţii; iar cât pentru mine,
Deloc cântăreţ nu sânt.”