Incălecam
căluţi de mare
pictaţi
pe-o farfurie,
ce seamănă perfect
cu-o pălărie.

Porţile adâncului se deschid
iar
annelidele işi desfăşoară
portocalii eşarfe
in semn de \”Bun venit!\”

Străpungem
mişcătoare bancuri
de
peşti strălucitori,
ne duelăm
cu
peştii spadă
şi
la lumina lumânării
stăm la sfat
cu
maica caracatiţă
stăpâna mării.

Când orologiul bate
ora de culcare,
ieşim la suprafaţă,
sa mâncăm
din delicioasa
mămăligă-soare,
matroană
printre
imenşii nori
de
brânză cu smântână

Si cum am fost
copii cuminţi,
primim şi o răsplată :
un mic pupic,
de nor
pe o mustaţă.

**noutăţi**

Cred că aţi aflat
că
greierele s-a insurat,
şi de-atunci cu bucurie
stă
in bucătărie.

Maestru bucătar
pe dată,
ne serveşte
cu cozonaci
şi
ciocolată.

Specialitatea casei
este
ingheţata glazurată.
Prin
mantaua grea de friscă
arămiile alune
ne urează:
‘Poftă bună ! ‘

Când plecăm
primim un dar
pentru
mici
nostri fraţi :
câţiva covricei
crocanţi.

Despre furnică
ce să spun ?
E mare melomană.
In fiecare seară
merge
la un concert
de vioară.

3.*** blanda Lună***

Luna,
fată de impărat
din iatac
s-a furişat
prin
pădurile de stele
printre
ramuri şi valcele
şi-a sărit de pe fereastră
ca o ciută
drept in casă.

O faptură selenară
cu miros de
scorţisoară,
ne sărută blând pe frunte;
ne anină la urechi
mici scantei;
ne citeşte cu glas dulce-o
rugăciune
şi cu degetul la gură
ne şopteşte :
\”Noapte bună!\”

Mai mari, mai mici, trec cercetaşii,
Un prinţ din suflet i-a desprins,
Pe toţi în ochi cu foc nestins,
La tot spre-a fi cu el părtaşii.

Ca mâine ei vor fi ostaşii
Sub steagul ţării neînvins,
Cu mici, cu mari, trec cercetaşii
Un prinţ din suflet i-a desprins.

Oricât le suntem naintaşii,
De focul sfânt ce l-am aprins,
Ne este sufletul cuprins,
Ş-ai noii ţări vedem fruntaşii
Când mari, sau mici, trec cercetaşii.

Să ai mereu tot mai puţin
e lucrul cel mai bun.
Tot mai puţine zile şi
tot mai puţin tutun.

Să nu fii întristat deloc
şi să te simţi uşor
să ai o păpădie doar
şi tu să fii un nor

şi să priveşti mai sus decît
un domnitor semeţ
şi-n jos cu milă să priveşti
zîmbind : « Sărmane vieţi ! »

Să nu gîndeşti, să nu mai spui
nici « au », nici « vai », nici « of »
şi dintre norii mari s-alegi
un nor mic de cartof.

E făcută să-ncălzească
Tot ce-atinge,
Să topească
Tot ce este îngheţat,
Ba, mai mult, scaldă-n lumină
Pe oricine.
N-o să ţină
Într-un ghem de aur,
Iată,
Nimeni raza-nfăşurată.

Mai ales că e, se pare,
Şi gătită de-o plimbare
Mai lunguţă,
Pe pământ…

– Uite-o urmă,
De când sunt,
N-am văzut un cerb să lase,
Alergând,-napoia lui,
Urme-atâta de frumoase.

Înşişi zorii au umplut
Aceşti pumni micuţi de lut
Cu rouă scânteietoare.
M-aş lăsa,
Dar văd şi-un lup
Ce le soarbe şi dispare,
Observând o căprioară.

Subit, raza se-nfioară…

– Dealuri, văi şi munţi
M-aşteaptă.
Să cobor treaptă cu treaptă,
Prea-i lung drumul.
Mai uşor
Mi-ar fi cu un călător,
Din cei mulţi ce se zăresc,
Dacă-ar vrea să-l însoţesc.

Dar ce văd,
Se iau la trântă?
Spuse raza.
Apoi, frântă,
Ca un vârf de baionetă
Înroşit,
Ieşi discretă
Din cel mai urât tablou…

– Poate în acest salon
Mă înseninez din nou.
Aici totu-i armonie,
N-o fi chiar un colţ
De rai,
Însă-aud numai pianul,
Voci ce-şi murmură secrete
Şi ceşcuţele de ceai…

Iar acolo pe un deget,
Pianista, la inel,
Are-un nostim diamant.
Şi nu-i fals.
Cobor la el!

Dar, cu-atâta strălucire
Cum să nu îţi ieşi din fire?
Pianista se opri
Din cântat…
Spre-a se făli.

Raza se-ncruntă şi iară
Se-avântă la drum,
Hoinară.

Până unde?
Până când?

Până ce găsi, curând,
O făptură mititică,
Suferind, fiindu-i frică
De ceva ce nu prea ştie
Ce-i; atâta, că o doare
Şi din când în când i-ar lua
Parcă ultima
Suflare.

Dar nu poate, că acolo
Este mama ce veghează,
Zi şi noapte,
Îndârjită,

Agăţându-se de-o rază.

(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)

Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele,
Parasit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele;
Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmarite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde campie acu-i trista, vestezita;
Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita;
Frunzele-i cad, zbor in aer, si de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru parti a lumei se ridica-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un card de corbi iernatici prin vazduh croncanitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare!
Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare.
Boii rag, caii nacheaza, canii latra la un loc,
Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.
(Miresti, 1867)

Suflul sistolic al castanelor pe caldarîm,
saturnalia vîntului buimac pe acoperise
oasele de sepie ale noptii muribunde
si harfa genelor lungi ale tale
care face zdrente întunericul.
În acest loc mă opresc,
mă aplec si pun genunchiul în cobul drumului.
O floare de gardenie care tremură.
Sigur, pe-aici a trecut îngerul,
vede i ce sclipire tragică,
vede i ce gratie are absurdul ?!
Deci, să ne punem în sigurantă, iubito,
ochii tăi ca o amuletă tainică nu ajută la nimic.

si grăbi pasul.

(“Când norocul schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul” N. N.)

Norocul pururea de toţi e blestemat
Că cine boierii nu are,
Sau cel ce nu-i destul bogat,
Toţi, de la mic şi pân’ la mare

Găsesc norocul vinovat.
Când dimpotrivă el, ca orbul rătăcit,
În lume nicăiuri nu stă statornicit;
Ci umblă-n vizite, atât la împăraţi,
Precum la negustori, la domni şi la magnaţi,
Şi poate mâni va fi în bordeiaşul meu,

Sau în lăcaşul tău,
Prea bune cititor!

Dar trebuie să fii tu singur lucrător,

Să iai aminte bine
Şi vreamea să nu pierzi

Când de prilejul bun favorisit te vezi;
Căci el ades nu vine.
Iar dacă n-ai ştiut atunci să foloseşti,
Apoi fără cuvânt norocul ocărăşti.

În margine de târg era o casă mică,
Trei fraţi în ea trăia, ce nu sporea-n nimică,
La orice se-ncerca, lor le mergea pe dos
Şi-adese blestema norocul ticălos.

Pătruns de-a lor strigare,
Norocul hotărî curând să-i viziteze
Şi la căsuţa lor o vară să văreze.
O vară de noroc! Cui şagă i se pare?
De-ndată s-au văzut puternica-i lucrare:
Căci unul dintre fraţi fiind cam negustor,
Deşi nainte el la toate păgubea,

Acum orice vindea
Pe loc agonisea folos însemnător
Şi banii aduna din zi în zi cu spor.

Al doilea din fraţi
Era cam cărturari;
Citea, scria ca alţii,
De prin divanuri mari;
Având însă plecare
Să intre scriitor

La judecătoria, ce-i zic ajutătoare,
Prin a norocului puternic ajutor

Ajunse boier mare.
Acum mă întrebaţi:

Cu ce s-au folosit al treilea din fraţi?
Pe el în adevăr norocul au voit

Să-l sprijine mai mult decât pe ceielalţi
Şi vara lângă dânsu-au stat nedezlipit.

Dar numai ce folos,
Că peste vară el tot muşte au gonit,
Însă aşa de norocos,
Încât nu da o dată
Să iasă mâna lui deşartă.

Plinindu-şi vizita, norocul i-au lăsat
Pe unul boierit, pe altul prea bogat;
Iar cel al treilea norocul blestemând
Mă rog să judecaţi de mai avea cuvânt,
Şi oare nu era el singur vinovat?

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.

Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.

De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.

Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.

Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.

Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.

Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.

Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.

M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.

Azi-noapte-am încercat să mă-ntregesc
Cu focurile globului ceresc!…
Dar teama de-a rămâne tot ce sunt
A sugrumat în mine orice-avânt –
Şi-azi-noapte n-am putut schimba nimic
Din existenţa mea de mozaic!…

Azi-noapte-am fost învins –
E-adevărat!…
Învinsul, insă, n-a capitulat!…
Dar cum mi-am pus în gând să mă-ntregesc,
Întâmple-se orice s-ar întâmpla,
La noapte –
Cea din urmă noapte-a mea –
Voi fi eroul unui “fapt divers” banal,
De care numele-am să-mi leg,
Ca şi defunctul meu coleg,
Sărmanul Gérard de Nerval!…

Şi-atunci,
Din trupul spânzurat
De felinar
Se va-nălţa un crin imaculat,
Şi Duhul Sfânt va coborî-n pahar…
Iar spectrul celui care-am fost ce sunt
Se va lipi pe cer, în chip de Stea,
Şi-n locul meu nu va rămâne, pe pământ,
Decât mormântul agresiv
Şi textul comemorativ,
Cu care viitorii cărturari
Vor proslăvi-ntregirea mea
Ca şi-ntregirea României Mari,
Pe Arcul de Triumf, de la… Şosea!…