E făcută să-ncălzească
Tot ce-atinge,
Să topească
Tot ce este îngheţat,
Ba, mai mult, scaldă-n lumină
Pe oricine.
N-o să ţină
Într-un ghem de aur,
Iată,
Nimeni raza-nfăşurată.

Mai ales că e, se pare,
Şi gătită de-o plimbare
Mai lunguţă,
Pe pământ…

– Uite-o urmă,
De când sunt,
N-am văzut un cerb să lase,
Alergând,-napoia lui,
Urme-atâta de frumoase.

Înşişi zorii au umplut
Aceşti pumni micuţi de lut
Cu rouă scânteietoare.
M-aş lăsa,
Dar văd şi-un lup
Ce le soarbe şi dispare,
Observând o căprioară.

Subit, raza se-nfioară…

– Dealuri, văi şi munţi
M-aşteaptă.
Să cobor treaptă cu treaptă,
Prea-i lung drumul.
Mai uşor
Mi-ar fi cu un călător,
Din cei mulţi ce se zăresc,
Dacă-ar vrea să-l însoţesc.

Dar ce văd,
Se iau la trântă?
Spuse raza.
Apoi, frântă,
Ca un vârf de baionetă
Înroşit,
Ieşi discretă
Din cel mai urât tablou…

– Poate în acest salon
Mă înseninez din nou.
Aici totu-i armonie,
N-o fi chiar un colţ
De rai,
Însă-aud numai pianul,
Voci ce-şi murmură secrete
Şi ceşcuţele de ceai…

Iar acolo pe un deget,
Pianista, la inel,
Are-un nostim diamant.
Şi nu-i fals.
Cobor la el!

Dar, cu-atâta strălucire
Cum să nu îţi ieşi din fire?
Pianista se opri
Din cântat…
Spre-a se făli.

Raza se-ncruntă şi iară
Se-avântă la drum,
Hoinară.

Până unde?
Până când?

Până ce găsi, curând,
O făptură mititică,
Suferind, fiindu-i frică
De ceva ce nu prea ştie
Ce-i; atâta, că o doare
Şi din când în când i-ar lua
Parcă ultima
Suflare.

Dar nu poate, că acolo
Este mama ce veghează,
Zi şi noapte,
Îndârjită,

Agăţându-se de-o rază.

(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)

Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele,
Parasit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele;
Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmarite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde campie acu-i trista, vestezita;
Lunca, batuta de bruma, acum pare ruginita;
Frunzele-i cad, zbor in aer, si de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru parti a lumei se ridica-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un card de corbi iernatici prin vazduh croncanitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivat calare!
Vantul suiera prin hornuri raspandind infiorare.
Boii rag, caii nacheaza, canii latra la un loc,
Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc.
(Miresti, 1867)

Suflul sistolic al castanelor pe caldarîm,
saturnalia vîntului buimac pe acoperise
oasele de sepie ale noptii muribunde
si harfa genelor lungi ale tale
care face zdrente întunericul.
În acest loc mă opresc,
mă aplec si pun genunchiul în cobul drumului.
O floare de gardenie care tremură.
Sigur, pe-aici a trecut îngerul,
vede i ce sclipire tragică,
vede i ce gratie are absurdul ?!
Deci, să ne punem în sigurantă, iubito,
ochii tăi ca o amuletă tainică nu ajută la nimic.

si grăbi pasul.

(“Când norocul schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul” N. N.)

Norocul pururea de toţi e blestemat
Că cine boierii nu are,
Sau cel ce nu-i destul bogat,
Toţi, de la mic şi pân’ la mare

Găsesc norocul vinovat.
Când dimpotrivă el, ca orbul rătăcit,
În lume nicăiuri nu stă statornicit;
Ci umblă-n vizite, atât la împăraţi,
Precum la negustori, la domni şi la magnaţi,
Şi poate mâni va fi în bordeiaşul meu,

Sau în lăcaşul tău,
Prea bune cititor!

Dar trebuie să fii tu singur lucrător,

Să iai aminte bine
Şi vreamea să nu pierzi

Când de prilejul bun favorisit te vezi;
Căci el ades nu vine.
Iar dacă n-ai ştiut atunci să foloseşti,
Apoi fără cuvânt norocul ocărăşti.

În margine de târg era o casă mică,
Trei fraţi în ea trăia, ce nu sporea-n nimică,
La orice se-ncerca, lor le mergea pe dos
Şi-adese blestema norocul ticălos.

Pătruns de-a lor strigare,
Norocul hotărî curând să-i viziteze
Şi la căsuţa lor o vară să văreze.
O vară de noroc! Cui şagă i se pare?
De-ndată s-au văzut puternica-i lucrare:
Căci unul dintre fraţi fiind cam negustor,
Deşi nainte el la toate păgubea,

Acum orice vindea
Pe loc agonisea folos însemnător
Şi banii aduna din zi în zi cu spor.

Al doilea din fraţi
Era cam cărturari;
Citea, scria ca alţii,
De prin divanuri mari;
Având însă plecare
Să intre scriitor

La judecătoria, ce-i zic ajutătoare,
Prin a norocului puternic ajutor

Ajunse boier mare.
Acum mă întrebaţi:

Cu ce s-au folosit al treilea din fraţi?
Pe el în adevăr norocul au voit

Să-l sprijine mai mult decât pe ceielalţi
Şi vara lângă dânsu-au stat nedezlipit.

Dar numai ce folos,
Că peste vară el tot muşte au gonit,
Însă aşa de norocos,
Încât nu da o dată
Să iasă mâna lui deşartă.

Plinindu-şi vizita, norocul i-au lăsat
Pe unul boierit, pe altul prea bogat;
Iar cel al treilea norocul blestemând
Mă rog să judecaţi de mai avea cuvânt,
Şi oare nu era el singur vinovat?

Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fîntînile cu ape moarte- ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adînc ca ochii tăi.

Cînd vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvînt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile- şi adună,
Dar rădăcina- i leagă de pămînt.

De azi încolo n- am să- l mai iubesc…
Dar cînd îi văd privirile păgîne
Şi zîmbetul copilăresc,
Mă jur că n- am să-l mai iubesc- de mîine.

Pe zi ce trece- ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se- aruncă- n baltă,
Se- nvăluie cu mîlul laolaltă
Şi- n loc să- i spele apele verzui, îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă- s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi- e faţa împietrită ca o mască
Şi- n ochi lumina- i gata să se stîngă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s- o răsfrîngă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna- i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe- o pajişte cu maci arzînd în soare.

Cînd voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s- ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zîmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu- n cale.

Ce demon oare mi te- a scos în drum?!
De- ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi- l ofere- acum
Tot iadul nostru dulce l- aş alege.

Azi mi- a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l- am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N- o- ntrebi de- i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca- n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zîmbetul uitat în colţul gurii
Şi- n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar cînd aud c- o spune altul
Mă uit în jos şi strîng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te- mpac.

Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.

M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.

Azi-noapte-am încercat să mă-ntregesc
Cu focurile globului ceresc!…
Dar teama de-a rămâne tot ce sunt
A sugrumat în mine orice-avânt –
Şi-azi-noapte n-am putut schimba nimic
Din existenţa mea de mozaic!…

Azi-noapte-am fost învins –
E-adevărat!…
Învinsul, insă, n-a capitulat!…
Dar cum mi-am pus în gând să mă-ntregesc,
Întâmple-se orice s-ar întâmpla,
La noapte –
Cea din urmă noapte-a mea –
Voi fi eroul unui “fapt divers” banal,
De care numele-am să-mi leg,
Ca şi defunctul meu coleg,
Sărmanul Gérard de Nerval!…

Şi-atunci,
Din trupul spânzurat
De felinar
Se va-nălţa un crin imaculat,
Şi Duhul Sfânt va coborî-n pahar…
Iar spectrul celui care-am fost ce sunt
Se va lipi pe cer, în chip de Stea,
Şi-n locul meu nu va rămâne, pe pământ,
Decât mormântul agresiv
Şi textul comemorativ,
Cu care viitorii cărturari
Vor proslăvi-ntregirea mea
Ca şi-ntregirea României Mari,
Pe Arcul de Triumf, de la… Şosea!…

Când luna prin nouri pe lume veghează,
Când fiece undă se-mbracă c-o rază,
Când cântă al somnului ginii nătângi ­
Tu tremuri şi plângi.

Când luna aruncă o pală lumină
Prin merii în floare-nşiraţi în grădină,
La trunchiul unuia pe tine te-aştept ­
Visând de deştept.

Când soarele arde şi ceru-i văpaie,
Pe-a lacului valuri profunde bălaie,
Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg ­
La tine alerg.

Când vântul e-o taină, când frunza e mută,
Misterul surâde prin lumea tăcută,
Culeg pe-a ta frunte sublime visărei ­
Pe ochi sărutări.

Amorul îşi moaie aripele-i stinse,
Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ţi plânse,
Şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi, ­
Surâzi şi veghezi.

Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea
Cu lacrimi pe care le naşte durerea,
Nebună copilă cu-amorul ceresc, ­
O, cât te iubesc!

Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului făpturi:
A nopţii minte le scorneşte,
Le spun a nopţii negre guri.

Pluteam pe-un râu. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val în val,
În urmă-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domul cel regal.

Căci pe o insulă în farmec
Se nalţă negre, sfinte bolţi,
Şi luna murii lungi albeşte,
Cu umbră împle orice colţ.

Mă urc pe scări, intru-nlăuntru,
Tăcere-adâncă l-al meu pas.
Prin întuneric văd înalte
Chipuri de sfinţi p-iconostas.

Sub bolta mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc;
În dreptul lui s-arat-o cruce
Şi-ntunecime-n orice loc.

Acum de sus din cor apasă
Un cântec trist pe murii reci
Ca o cerşire tânguioasă
Pentru repaosul de veci.

Prin tristul zgomot se arată,
Încet, sub văl, un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna-i slabă ­
În albă mantie de domn.

Şi ochii mei în cap îngheaţă
Şi spaima-mi sacă glasul meu.
Eu îi rup vălul de pe faţă…
Tresar ­ încremenesc ­ sunt eu.
………………………………………
De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua
Şi uit ce spun adeseori;
Şoptesc cuvinte nenţelese
Şi parc-aştept ceva să mor?

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,
În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,
Cum cădeţi în genunchi!

Sculaţi-vă!… căci anii trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
Poporul împărat.

Sculaţi-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-a serbat.

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,
Diluviul de foc.

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită,
Vă zguduie arama urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scânteie
În sufletu-ngheţat.

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte
Misteriul cel sunt;
Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.