Meşter valah, azi nume de fântână,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Şi ce dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.
Un om bărbos ţinea o floare albă
În aspre palme, mângâind-o blând…
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.
Visai să vezi sub bolţile rotunde
Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.
Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă
În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!
Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.
Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.
S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă,
fără uitare,
fără somn.