Poet şi critic

Autor : George Coşbuc

—”Ce ştiu nu vreau să ţin secret—
Te rog să laşi în pace muza,
Căci tu eşti cel mâi prost poet
În Siracuza.
Troheii şchiopi şi iambii duri;
Şi nici nu ştii măcar să-i furi!”

Dar n-a sfârşit, căci Dionis,
Ca un al doilea Ajax mitic,
A râs de furie şi-a-nchis
În turn pe critic.
P-un biet Omer îl poţi nega;
Dar când e prinţ, e altceva.

Orice poet, ca rege-i prost;
Dar ca poet e orice rege
Un geniu cum puţini au fost!
Deci să-nţelege
De ce murind fu Nero trist,
Nu ca-mpărat, ci ca artist.

Şi bietul critic, otrăvit
D-ale slujbaşilor insulte,
Trei părţi din zi era silit
Mereu s-asculte
Toţi iambii despre cari a zis
Că-s cei mai proşti din câţi s-au scris.

Din zori de zi un sclav îi sta
La cap, citind până-ndeseară;
Aşa şi ieri, şi azi aşa
Şi mâine iară.
Şi tot tavanul era scris
Cu versuri d-a lui Dionis.

Dar după ce-a trecut un an,
Slujbaşul vine şi-l vesteşte
Că-l iartă nobilul tiran,
Şi că-l pofteşte
Să meargă la palat curând.
Poetul l-a primit râzând.

—”Am versuri iar! Un nou volum,
Şi laude-mi spun toţi Zoilii.
Să vezi! Eu cred că fac acum
Mai buni dactilii.
N-am nici un vers pocit şi rău,
Şi-aş vrea s-aud cuvântul tău!”

Şi de pe sul, cu mult avânt,
Ies odele, încet, cu-ncetul.
Olimpic şi cu glasul sfânt
Citea poetul.
Curtenii, transportaţi, răspund:
—”Ce-artistic, ah! şi ce profund!”

—”Şi tu ce zici? M-am îndreptat?”
Polixen, tremurându-i paşii,
Spre uşă pleacă, resignat,
Privind slujbaşii:
—”E cheia temniţii la voi?
Haid’, duceţi-mă înapoi!”

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Pastel de toamnă – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Pe muntele negru de frunza de vară
Te chem cu accent brumariu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Şi cade lumina şi trage să moară.

Şi sunt întrebări prin natura puzderii
Şi sfârâie ploaia dintâi ca o ceară
Şi vara ne-nchide în toamna afară
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

Aicea la munte mai poate să spere
Şi cel care moare că moartea-i departe
Şi noi să fugim şi să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

Că suntem în lume pe-acolo prin partea
Pe unde întârzie poşta şi moartea.

Codru şi salon

Autor : Mihai Eminescu

I

Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala
Şi muzică-i şi visuri şi farmec îndelung.

În ochii unui tânăr sădită e răceala
Şi note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împle
Şi-l cheamă şi pe dânsul la masa unde beu;
Pe mânile-amândouă el ţine a lui tâmple,
Se uită pe fereastă cum ninge-ncet… mereu.

Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă,
Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n fereşti,
Atunci i se năzare un vis frumos… şi parcă
Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti.

Colo în depărtare e valea lui natală,
Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,
Unde izvoară albe murmură cu sfială
Şi scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie
Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,
Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,
În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au ţesut;
Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită,
Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse
Torsese în viaţă… deci ea l-au învăţat
Să tâlcuiască semne şi-a păsărilor spuse
Şi můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nţeleasă
Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă răzimată,
Privea uimit în râul ce spumega amar,
Şi arunca vo piatră în apa-nvolburată.
Râdea, cânta degeaba… plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece ş-aminte luătoare
Pliveşte flori albastre şi fire de pelin.

Cunună împleteşte, o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Şi ochii râd în capu-i şi faţa-i e jeratec ­
A lanurilor zână, cu chip sumeţ, răstit.

Apoi în codru trece şi cântă doina dragă.
Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,
El sună-n codru verde, trezeşte lumea-ntreagă,
Picioarele-i desculţe îndoaie flori pe jos.

,,Ah! cum nu sunt ­ ea strigă ­ o pasăre măiastră
Cu penele de aur ca pasările-n rai;
La Sfânta Joi m-aş duce, aş bate în fereastră
Cu ciocul şi i-aş zice cu rugătoriul grai:

Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
Ş-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge şi din lapte ­ fecior de împărat!”

Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă.
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur se înalţă, cu sete ea-l alungă,
Cu mâna crengi îndoaie şi glasu-i răsuna.

Apoi şi-aduce-aminte… era o zi frumoasă…
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc…
Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă,
Îşi pleacă ochii timizi şi el a stat pe loc…

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.
Destul că nu mai este… şi chipul ei cel blând,
Zâmbirea-i sfiicioasă şi ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată
Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe braţu-i, în noaptea înstelată,
Şedea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce ştia el pe-atunce
De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?
În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce,
Părea că vede zâne cu păr de aur roş.

Şi trestia cea naltă vuind de vânt mai tare…
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Când reţele din codru pe creţii apei clare,
Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

II

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,
Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreţ.
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Prin umbra străvezie icoane pe păreţi.

Culcată jumătate, copila cu-ntristare
Zâmbeşte. Plete blonde pe umere cobor
Şi cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arată nu amorul ­ ci setea de amor.

Iar faţa ei frumoasă-i de-acea albeaţă sură,
Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;
Pe braţe de zăpadă, pe sânii ei se fură
A candelei lumină mai rar şi tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale
Şi chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dânsul, privind întunecos…

Sub umeri-unei feţe ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;
Prin ochii mari şi negri o îndoială trece,
Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.

­ Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?
Nu te iubesc atâta cât ştiu să te iubesc?
Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă
Şi într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,
Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,
Şi ce-au făcut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipă să pot a face eu?

O, de-aş putea s-amestec a lumii lucruri toate,
După a mea voinţă un ceas să te încânt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriuri şi ceriul pe pământ.

Şi la a ta ivire părere-ar ziua noapte,
Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,
Încât numai pâraie ţi-ar povesti cu şoapte,
Că în a ta privire eu minţile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, căci contra morţii n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
Aş stinge în grămadă sistemele solare
Şi-n ăst mormânt te-aş pune ca pe-un mărăgăritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În caos fără stele şi fără de nimic,
M-aş arunca ­ un demon ­ să cad o vecinicie,
De-a pururea şi singur deşertul să-l despic.

Iar dacă liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra în viaţă în vechile lor legi,
Fiinţele lor nouă privească-atunci cometul,
Neliniştind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasmă nesfârşită şi totuşi diafană,
Din lume exilată neaflând limanul său,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană ­
Acela să fiu eu.

­ Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nţelegi, iubite ­
Pe creştetul lui mândru ea mânile şi-a pus.
Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,
De-ai spune viaţa toată, tot n-a sfârşi de spus.

Vezi tu, eu te-aş vrea těmid, un blând băiet, să-mi spună
Cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti,
S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta ­ nebună!
Aşa cum te visasem ai fost, dar nu mai eşti.

Pătate de-ndoiele a vieţii tale vise ­
Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,
Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.

Să fii un pagi din basme şi eu să fiu regină!
O, cum aş fi de bună şi tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,
Căci eu mă simt copilă, de-ai fi şi tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,
Nu astea mă îngheaţă de-mi vine ca să mor.
Mă doare ­ nu ştiu… glasul amestecat cu fiere,
Căci sufletu-ţi e-o rană, suflările-ţi mă dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ţi că văd o veche vină.
În vorbă amintirea a unei crude munci,
În inimă e-o parte cu totului străină ­
De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Lewki

Autor : Alexandru Macedonski

I

De sidef şi de-aur roşu sub al cerului azur,
Zvelta insulă apare, şi sporeşte minunată,
Sărutată când de valuri, când de vânturi asaltată
Printre-ocolul spumei albe, — crini regali, jur-împrejur.

Peste-al ţărmurilor silex palpitează-o-nflăcărare,
Via purpură de sânge a solarei agonii;
Mari flamanzi prin aer zboară spre-ale visului domnii
Un imperiu de spaţiu fără legi şi grăniţare.

Ancorează, marinare! Iată: noaptea s-a lăsat…
Şi tu, stâncă solitară, fii cu braţele deschise
‘Ţi sunt frate, căci ca tine sunt şi culme şi abise,
Şi-ţi aduc un corp în zdrenţe şi un suflet sfâşiat.

II

Seară palidă, şi-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze…
Adierea îşi ascute fremătările pe stânci,
Se iuţeşte, se-ntremează, mişcă unda şi-i dă brânci
Până ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze.

Şi, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot…
Izbucneşte-o disperare strigătoare către astre,
Ce zâmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre,
Unde plânset nu se varsă, nici suspine nu se scot.

Strălucitule Apollo, scut în contra răutăţii,
Ajutor îmi adu grabnic, răzbunându-mă de trai,
Şi din pacea mea răpită, şi din stinşii ani de mai,
Cel puţin fă o licoare pentru cupa zeităţii.

III

A speranţei mângâiere mă renfăşură treptat…
Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,…
Marea cântă şi-nfloreşte, iar din unda spintecată
E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat.

Şi vibrează cer şi apă… — Fire, om şi providenţă,
Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar,
Şi din trunchiul mort cum naşte viaţa verdelui lăstar,
Din coşciug, închis aproape, iese zbor de biruinţă.

Oh! şi visul meu e tocmai c-ale undei legănări…
Sidefat e cu nuanţe, ghirlandat de roze albe…
Alabastrul frunţii sale întruneşte crini cu nalbe
Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.

IV

Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur,
Şi divin e sentimentul ce măriţi cu valul roz,
Când zefirii cântă-n sistru, ori în flaut de rogoz
Cu magii de filomelă, şi cu tremolo de graur.

Toată zarea depărtării e un viu mărgăritar
Sub stelara radiere a zâmbirilor de Sfinge,
Dar, din vreme-n alta, strigă şi se vaietă Syringe
În imensa dezolare de pe ţărmul solitar.

Căci voind a lui s-o aibă, nimfa blondă, oricât plâns-a,
Fu în trestie schimbată de nesaţiul lui Pan,
Şi a lui, fără speranţă, a rămas din an în an,
Iar surorile, zadarnic, braţe albe-ntind spre dânsa.

V

Sub troiane de ninsoare zace stâncă, zace val…
E-nflorirea fără seamăn de zăpadă selenară,
Ce prin aer se propagă ca un vis de primăvară,
Ce-ar zâmbi din flori de piersic şi răsunet de caval.

Coronată cu zambile, cu narcise presărată,
Catifea sau ţesătură de brocart muiată-n fir,
Verdea undă ce, ici-colo, e un aur de Ophir,
Se rostogole alene de fiori cutremurată.

Prin văpaia azurie, ca scântei din ochi de bard,
Nuferi candizi, viorele, flori albastre de cicoare,
Fulgerări de luciole, — giuvaiere mişcătoare,
Joacă-n raza luminoasă a electricului fard.

VI

Şi chiar sufletul meu este rază, cântec şi magie!
Şi colorile din juru-mi, nimb al cerului divin,
Le beau sacra voluptate, ce mă-mbată ca un vin,
Iar întreaga mea făptură e întreagă armonie.

Vai de răi! fără-ncetare de-al lor aur torturaţi,
Chinuiţi de conştiinţă, — îngrijaţi fără-ncetare,
Pentru ei, natura, vecinic, farmec n-are, — voce n-are,
Şi sub stele sau sub soare trec ca morţii de-ngheţaţi.

Rară gemă, — blondă Lewki, — stâncă unde, niciodată,
Nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întâmplător,
Scânteiază tot mai dulce, şi aruncă pe-al meu dor
Un reflex din nalta pace de sub bolta-ţi înstelată.

Gâştele

Autor : Alecu Donici

Cu o prăjină mare,
Ţăranul gâşte de vânzare
Mâna la târg.
Şi drept să zic:
În cârdul gâştelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câştig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâştele, şi omenirea plânge.)
Eu nu vinovăţesc ţăranul nicidecum;
Iar gâştele altfel aceasta judeca
Şi, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
Aşa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâştelor ce crudă prigonire!
Priveşte, un ţăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulţămiţi, au pus şi sărbătoare,
Pentru aşa a lor prea vrednică urmare.
— Şi voi tot cu aceasta vreţi
A lumii slavă să aveţi?
Au zis acel drumeţ.
— Strămoşii noştri…
— Ştiu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi aţi făcut în lume?
— Nimica, însă noi…
— Că numai de fripture voi
Sunteţi şi bune.
Lăsaţi dar pe strămoşi în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâştele să nu se-ntarte.

Opera Apartinand Alecu Donici | | Nici un Comentariu »

O privire peste lume

Autor : Andrei Muresanu

Deşert e tot ce vede semeţul ochi supt soare
Şi nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din oara când se naşte şi până la mormânt!

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“Mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Şi iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,
Deplină fericire supt soare n-am aflat!”

Un tată se sileşte s-adune-averi în lume
Încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
Când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
Ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!

Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
Simţirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând în armonie mai multe zeci de mii,
Adună dimineaţa, în oarele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,
Iar inima-i vicleană goneşte mijiociri
Să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată neiertată de lege n-a întrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare,
Şi nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din oara când se naşte şi până la mormânt!

(1845)

Opera Apartinand Andrei Muresanu | | Nici un Comentariu »

În jurul unui divorţ

Autor : George Topârceanu

Misu St. Popescu vrea sa divorteze.
Lung prilej de vorbe si de ipoteze!
Unii spun ca Misu singur e de vina,
Ca la ei in casa n-a fost zi senina.
Ca nu poate nimeni sa-i mai intre-n voie
Si-a avut norocul de-a gasit pe Zoe,
Care-i rabda toate de cand l-a luat.
Ca desigur alta nu l-ar fi rabdat
Nici macar o luna, insa biata fata
Este bunatatea personificata!
Ca-nainte Zoe pana nu-l luase
A respins partide mult mai serioase:
Jorj Athanasiu, cind era flacau…
Goldman de la Credit… Guta Popandau,
Angrosist de vinuri, o partida rara
Si cu care Misu nici nu se compara
Toti cu situatii si destul de „bine“,
Refuzati de dansa, ca sa ia… pe cine!
Ca saraca Zoe cand l-a cunoscut
Era fara slujba si dator vandut.
Ca de-atunci incoace ea zadarnic spera,
Ca el n-are-n casa nici o maniera,
Nu respecta seara orele de masa,
Rareori cu leafa nimereste-acasa,
Frecventeaza cele mai de jos localuri
Si se tine noaptea numai de scandaluri…
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Misu St. Popescu este imoral!
Parca ea nu stie ca, de-acum un an,
Dumnealui se tine cu madam Varlan?

O caricatura… un chibrit… o aia
Cu piciorul mare si c-un par cat claia,
O mahalagioaica… Afectata… rea,
De se mira lumea: ce-a gasit la ea?
Altii spun ca totusi nu-i de vina el,
Ca din contra, Misu e un sot model,
Insa ea, Popeasca, este o ingrata.
C-ar fi stat si-acuma tot nemaritata,
Daca din pacate nu s-ar fi gasit
Un neghiob ca Misu, un imbrobodit…
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un var de-al lui
Care-avea la dansii casa cu chirie.
Ca vorbeau adesea la bucatarie,
Mai cu seama ziua cand trecea la masa.
Ca duduca Zoe scutura prin casa
Si nu zice nimeni ca era bigota
Insa frantuzeste nu stia o iota!
Ca gasind odata niste carti franceze,
A rugat pe Misu „s-o initieze“…
(Promitea fetita!) Tot asa mereu,
Azi o sarutare, maine… mai stiu eu?
Ba cu frantuzeasca, ba cu scuturatul,
Pana cand la urma a-ncurcat baiatul!…
Toate astea insa la un loc denota
C-a luat-o goala, fara nici o dota.
Trei perechi de case? Stie Dumnezeu…
Trei perechi de mofturi! N-o spun numai eu.
Intrebati pe Lambru, pe madam Palade
(O persoana-n varsta, foarte cumsecade)
Si pe toata lumea care-o cunostea,

C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea…
El putea desigur altfel sa se-nsoare,
Dar in loc sa-i fie recunoscatoare,
Sa-l respecte-n casa si sa-l menajeze,
Dumneaei, din contra, tine sa dicteze!
Misu nu e liber nici macar un pas,
Toata lumea vede ca l-a dus de nas.
Dar in schimb, fireste, ea, de la-nceput
Fara nici o jena a facut ce-a vrut,
Seara, cand o cauti, pleaca la cucoane.
Ziua se ocupa numai cu romane,
Iar bucatareasa (c-au schimbat femeia)
Are tot pe mana, pana cand si cheia
De la magazie si de la dulap,
Care va sa zica si-a facut de cap.
Altii spun ca Zoe, la madam Lipan,
A-ntalnit pe unu, Iorgu Damian,
Flutur de saloane, mare puslama.
Ca-ntre ei desigur exista ceva,
Fi’ndca ea-ntr-o clipa de sinceritate
A scapat o vorba la madam Stamate:
„Ah, ma chere, ce nobil si distins baiet!…“
Iar madam Stamate n-a tinut secret,
Si-i destul sa afle cateva persoane…
Tot atunci, se vede, una din cocoane
I-a facut pesemne lui o anonima
Unde iscalise doar atat: „Cu stima…“
Si-i scria acolo spun din auzite
Ca „madam Popescu prea se compromite…“
Dar el n-a citit-o, nefiind francata.
Si-a trecut si asta.

In sfarsit, odata
Trebuind sa plece Misu la Vaslui
Pentru niste case, un amic de-al lui,
Unul de la Banca, l-a pornit cu sila
Sa ia trenul numai pana la Chitila
Si sa stea acolo tocmai timpul strict,
Ca sa-i poata prinde in flagrant delict…
Ca venind Popescu si vazand lumina,
A intrat in curte tocmai prin gradina
Si batand la usa care da-n salon,
Cineva din casa i-a stigat: „Pardon!“
Zoe sta de vorba, nici nu s-astepta
(Ca era devreme… zece si ceva)
Si crezand ca-i mata sau vrun alt ecou,
Cand vazu ca-i Misu, a ramas tablou,
El paru deodata foarte incantat.
Ma iertati le zise ca v-am deranjat!…
Puse-apoi paltonul peste geamantan
Si venind cu-ncetul catre Damian
Care sta sa plece, zise: Buna seara.
(Damian atuncea s-a facut ca ceara.)
Nu mai stati de vorba? Poate ca ti-e somn…
Te grabesti prea tare, mult stimate domn!
Si zicand acestea cu o voce calma,
Vru sa-l ia de guler si sa-i dea o palma.
Domnule Popescu… nene! stai un pic…
Pe parola noastra ca n-a fost nimic!…
Damian, saracul, nu stia ce zice,
Dar gasind la urma un moment propice,
Cand vazu ca treaba tot mai rau se-ncurca,
A fugit…

Iar sotii se certara furca.
Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din „draga“,
Socotind ca astfel va putea s-o dreaga,
Dar la urma urmei, ca sa-l deie gata,
A-nceput sa faca, ea, pe suparata.
Ca odinioara l-a iubit un pic,
Dar nu-l cunoscuse chiar asa mojic…
Si-ntorcand o clipa capul indarat,
I-a strigat din usa: Te-ai prostit di tat!…
*
Toate astea insa n-au nici un temei,
Ca nu stie nimeni ce-a fost intre ei.
Vineri toata lumea a putut sa-i vada
Amandoi alaturi, brat la brat, pe strada…
Ei, si stiti, aseara, dupa ce-a stat ploaia,
Ce-a aflat Tantica de la Procopoaia
Cand s-a dus sa-i ceara un model de sort?…
Ca madam Popescu nu mai da divort.

Către viitorime

Autor : Alexandru Macedonski

Voi, care vă veţi naşte de-aci-într-un veac sau doi,
Voind s-aveţi ştiinţă de cine-am fost şi noi,
Luând spre desluşire istoria, — îndată
Simţirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,
Striga-va: ,,Ca străbunii să fim de glorioşi,
Pe când am fost cu toţii mişei sau ticăloşi.”

Mai mult decât minciuna nimica nu răpune…
E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune
Da, ţara noastră toată, din cap pân’ la sfârşit
În zilele de astăzi e stârvul otrăvit,
Din care sântu soare cu flacăra-i suavă
Nu poate să mai scoată nimic decât otravă.

Şi mişuie asupra-i un şir de viermi greţoşi
Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioşi,
Blestem care desigur îşi are începutul,
Îşi are şi prezentul, îşi are şi trecutul,
Pe când sfârşitul, — zilnic chemat şi nesosit,
Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit.

Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne
Ca moaşte respectate a zilelor bătrâne?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut
Şi moartă ne-a fost ţara soldaţi când am avut?
Ce? Poate să existe mai mare bărbăţie
Decât să-ţi dai sfârşitul pe câmp de bătălie?

Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi şi dezbrăcaţi,
Martirii ce avurăm rămân necontestaţi…
Zburară, se luptară, muriră; foarte bine
E drept că au fost ieftini cu sângele din vine,
E drept că fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, şi cine, nu ştiu nici ei, nici eu.

Urmaşi, oricât de mare veţi crede-a noastră fală,
Feriţi-vă de-a trece sub poarta triumfală
Prin care-această ţară de-un veac a defilat,
Căci dacă avem astăzi şi rege şi regat,
Putem de azi pe mâine s-avem şi-mpărăţie,
Dar fără libertate şi fără Românie.

CCXXXV – Voiculescu

Autor : Vasile Voiculescu

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg-
O veşnică-mbinare a doua raze line…
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec… şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

Ştiinţa – Voiculescu – Lista Opere

Autor : Vasile Voiculescu

Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: cât de sus e !

Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inima în cap cercai să-mi mut…
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.

Şi-n creieri port cenuşile lor grele.

(25 septembrie, 1954, Bucuresti)

« Pagina anterioarăPagina următoare »
Hosting oferit de CifTech