E vechi de când lumea, dar celui de-l cântă
Ce nou i se pare!… S-ascultă uimit.
În el i-o legendă frumoasă şi sfântă,
Şi vorbele-o sfarmă cu zgomotul lor:
E cântecul inimii care-a murit,
Ş-al primului nostru amor.

E noapte, sunt singur, şi iar mi-aud gândul
Cum, notă cu notă, mi-l cântă în taină.
Ce dulce-i… Îmi vine să plâng ascultându-l…
De ce nu se poate o dată s-aştern
Săraca şi aspra cuvântului haină
Pe-al gândului cântec etern!

Ah, iată grădina… văd urmele mele
Pe prundul aleii. Pământul miroase,
Ş-albasrtu-i de cele dintăi micşunele.
Curg valuri de raze din cerul deschis;
E linişte-n aer, şi toate-s frumoase,
Şi toate le văd ca-ntr-un vis.
Şi crăngile-atârnă-ncărcate de floare
S-atingă pământul ai crede că-s ninse
Sub alba podoabă ce tremură-n soare;
Iar tu, ca din basme, deodată mi-apari,
Înaltă şi zveltă, cu braţele-ntinse,
Cu ochii tăi limpezi şi mari…

Şi ce-a fost pe urmă?

Zadarnic! Cuvintele-s tulburi şi grele.
Se-ntunecă-n juru-mi, şi cântecul moare.

Nici farmecul celor dintăi micşunele,
Nici zâmbetu-ţi galeş, nici leneşu-ţi mers,
Nici crăngile albe-ndoite de floare,
Nimic nu-mi mai scapără-n vers!

Pe un camp cu flori
Albe, rosii, albastrele,
Zburda veselii copii,
Ce-n vacanta au intrat.
Ei un an au invatat,
Ca-n vacanta sa se joace
Ziua toata.
Vara toata a trecut,
Toamna iar a inceput.
Ei spre viitor pornesc cu elanul tineresc.

Zadarnic! – Lupta se-nteţeşte,
Şi nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forţei
Dreptatea celui slab se sfarmă.

Durerile vin tot mai multe,
Mai mari şi mai adânc simţite.
De unde sapi lumina, curge
Iar întuneric ce te-nghite.

Un pas, un gând, o scăpărare,
Şi îndoiala te-nfioară.
Pe umeri tot mai slabi apasă
Din ce în ce mai grea povară.

Sub planul sfânt de înfrăţire
Sporeşte ura bestială:
Tot omul e-un vrăjmaş la pândă,
Toată cruzimea e o fală;

S-azvârl-a patimilor valuri
Din şubredele stăvilare,
Şi peste pulberea de pravili
Domneşte oarba-nverşunare.

Zadarnic gânduri răzvrătite
Izbesc eterna piramidă,
Spre vârful căreia cu toţii
Se bat o cale să-şi deschidă…

Mai sus, mai sus … scrâşnind se-ndeasă;
Sub mulţi prăpastia se cască.
Nu tuturor li-i dat să zboare,
Dar câţi nu ştiu să se târască!

Asupra omului de mâine
S-apleacă palida ştiintă,
Şi-l vede mai nervos, mai sceptic,
Mai înrăit de suferinţă…

Zadarnic! – Lupta se-nteţeşte,
Şi nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forţei
Dreptatea celui slab se sfarmă.

(Revista nouă, an I, nr 3, 15 februarie 1888)

Tată, de ce toţi copiii
Au bunici mai mulţi ca mine?
Oare eu n-am fost cuminte
Sau nu ştiu să număr bine?

Azi mi-a povestit mămica
De bunicul de la ţară
Că-i plecat în cer şi poate
Doar în vis o să apară!

Stau şi mă întreb adesea
Chiar de sunt cam mititel
Oare-o fi ştiind bunicul
Că mai are-un nepoţel?

Monstruos se-ntinde-oraşul.
Viciul joacă-n el pe brânci.
Are case, lanţ de stânci.
Dracii-n toate şi-au locaşul.

Rânjitor pândeşte-apaşul,
Floarea mlaştinii adânci,
Monstruos se-ntinde-oraşul.
Viciul joacă-n el pe brânci.

De cum n-ai ce să mănânci,
Face-ndată pe trufaşul,
Şi-n mocirlă dându-ţi brânci,
El rămâne uriaşul.
Monstruos se-ntinde-oraşul.

Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.

Este-un câmpuţ lung şi lat

Colindă-m, dalbă colindă

De oiţe-nconjurat.
La oiţe cine şede?
Tot Ionu – săn’ Ionu
Cu brâu roşu-nţintelat,
Cu fluier înferecat
Şi pe-atâta de-sflorat,
Cu băltag încolţurat
Şi suman îmbăierat.
Când cu fluieru i-i zâce
Turma tătă i să strânge,
Când cu fluieraşu tace
Tătă turma i se-ntoarce.
Colindiţa nu-i mai multă,
Să trăia cine-o ascultă.
Colinduţa-i atâta,
Cine-ascultă să trăia.

Parcă n-a fost de cînd lumea iarna ce de-abia s-a dus,
De cînd firea iar, cu mîna-i nevăzută, ne-a adus
Soare tînăr sus în slavă, în crăiia lui albastră
Şi de cînd răsună lunca de o pasăre măiastră.
Că-şi dă viers privighetoarea şi-n tăcere se desfac
Note limpezi din tufişul parfumat de liliac.

Parcă n-ar fi mai fi aceeaşi fire tristă şi săracă
De cînd frunza-mbracă codrul, de cînd iarba cîmpu-mbracă,
De cînd vîntul nu mai plînge, ci suspină-n frunze blînd
Aducînd miros de floare sărutată şi de cînd
Sub desiş umbros de sălcii gîrla cîntecul şi-ngînă.

Mama noastră-a tuturora, fire bună şi bătrînă,
Veche eşti, vechi al tău farmec ş-ale tale frumuseţi,
Ce-ncîntară-atîtea neamuri în atîtea mii de vieţi,
Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare,
Cînd pămîntul varsă valuri de miresme-mbătătoare,
Reîntinereşti deodată-n dimineaţa lui april,
Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil.

(1893)

Cântecul ăsta îl scriu pe frunze cu-o dudă,
În urma mea vin furnici în cohorte şi-l sorb,
Nici o ureche nu va putea să-l audă
Şi tot văzduhul va fi pentru raza mea orb.

Furnicile însă îl vor purta în pământ
Şi ploile nu vor putea pătrunde să-l şteargă,
Seminţele îl vor înţelege căzând
Şi-l va simţi numai fragedul vierme din fragă.

Iarba-l va scoate anul viitor la lumină
Şi o să-l crească şi-o să-l usuce soarele,
Iar dac-o să aibă noroc or să vină
Şi or să-l pască somnoroase şi indiferente mioarele.

Va curge în lapte apoi înţelept, înstelat,
Şi nimeni n-o să-şi mai aducă aminte
C-a fost zămislit din păcat,
C-a fost gândit în cuvinte.